MAREA UNIRE ÎN PREOCUPĂRILE ISTORIOGRAFICE ALE LUI IOAN LUPAȘ

Literatura istorică și social-politică românească cuprinde reflecții emoționante ale unor personalități de prestigiu ale vieții noastre politice și cultural-științifice în legătură cu semnificația cardinală a Marii Uniri din 1918. Marea Unire din anul 1918 reprezintă încheierea unei Mari Epopei din istoria zbuciumată, tulburătoare a neamului românesc, înfăptuirea firească a năzuințelor sale seculare de unitate național-statală, a idealului pentru care s-au jertfit generații de înaintași, împlinirea unei necesități obiective, inexorabile pentru ființa și destinele românilor, elementul primordial și absolut pentru viață, cum se exprima Nicolae Iorga.

Cu îndreptățit temei se sublinia în preambulul Declarației de Unire, de la 1 Decembrie 1918, că “teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian și până astăzi au fost teritorii românești”, și că “nu există putere de a suci logica până acolo ca invadările elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere al statului, cu scopul desființării noastre naționale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii”.

Una din cele mai izbutite caracterizări a Marii Epopei a luptei românilor pentru făurirea statului național-unitar o datorăm profesorului Ioan Lupaș, care spune că: “Unitatea noastră națională - releva marele istoric - a fost cimentată nu numai de sângele soldaților noștri, ci și de suferințele intelectualilor și scriitorilor, care, începând cu secolul al XV-lea, au îndurat pentru ideile lor închisoarea și surghiunul. Ei au fost promotorii mișcărilor și luptelor care au dus în sfârșit la această unitate de mult visată” (Ioan Lupaș, Istoria Unirii românilor, București, 1937). Noi am adăuga că, alături de soldații și intelectualii noștri, un rol hotărâtor l-au avut țăranii, muncitorii, preoții și alte categorii sociale, întregul nostru popor, din toate provinciile istorice.

Profesorul Ioan Lupaș demonstrează, de asemenea, o înțelegere corectă a raportului dintre factorii naționali și internaționali în înfăptuirea Marii Uniri din 1918. Întreaga evoluție istorică a poporului român, după Marea Unire până în zilele noastre, confirmă cu pregnanță concepțiile lui I. I. C. Brătianu cu privire la semnificația duală, națională și internațională a Marelui Act Istoric din anul 1918, impactul său benefic asupra operei constructive a poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic, precum și asupra civilizației europene.

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia înscrie o pagină de nepieritoare glorie în istoria poporului român, demonstrând viabilitatea și trăinicia sentimentului național. Lanțurile robiei s-au rupt, zăgazurile nedreptății s-au sfărâmat, națiunea română privește înainte cu demnitate și cu încredere în viitorul său. Actul unirii a fost un act firesc și a întrunit adeziunea întregii suflări românești de pe cele două versante ale Carpaților, el demonstrează totodată lumii întregi că legăturile sufletești dintre frați nu au putut fi rupte de vitregia istoriei, că asuprirea pe care guvernele claselor dominante au exercitat-o asupra fiilor națiunii române din acest colț al pământului strămoșesc nu a făcut altceva decât să consolideze ideea unității naționale a românilor. Căci cu cât asuprirea era mai mare, cu atât mai dârză era lupta pentru libertate, în suferință se călesc sufletele tari, prin suferință la biruință, spune atât de plastic înțelepciunea poporului nostru. Jertfele celor mai buni fii ai neamului românesc aduse pe altarul patriei nu au fost în zadar, ele au constituit un exemplu de urmat, un îndemn la luptă, căci zorile biruinței vor apărea să aducă răsplata acestor sacrificii pe care națiunea română le-a adus în lupta sa pentru libertate.

 

Lasă un comentariu