UNIUNEA (I)

Distribuie pe:

Vestea răzmeriței din februarie 1848, din Paris, cade ca o scânteie incendiară. Nemulțumirile colcăinde se condensează; masele devin compacte și luate de curent, - mătură printr-o scurtă șovăire de energie, întreg păinjenișul absolutistic. La 13 martie 1848, Metternich, constrâns de mulțimea răsculată în Viena, își prezintă demisia scriind: “Mă înclin în fața unei forțe mai înalte decât puterea Domnitorului”.

Este o adevărată rostogolire seismică, incalculabilă în urmările sale. Catapeteasma autocrației se năruie și mormintele popoarelor se deschid. Deșteptarea din somnul de moarte se manifestă cu o putere impresionantă. Noua evanghelie politică străbate până în cele mai adânci straturi ale poporului, și Câmpia Libertății din Blaj este martora falnică a majestății poporului român, întrunit la 3/15 mai 1848 să-și afirme voința națională. Un imn străbate sufletul tuturor popoarelor subjugate: imnul închinat libertății - frăției - egalității.

Ceea ce pentru neamul nostru era mijitul zorilor, pentru alții însemna crepusculul privilegiilor. Sașii, mai cu seamă, aveau intuiția justă, că zbuciumul provocat de ideile revoluționare nu le putea aduce decât pierderi. De-aici atitudinea de surdă rezistență a orașelor săsești împotriva înnoitorilor. Evenimentele din Viena, și pe urmă cele din Budapesta treziră o imensă stupoare. Ludovic Kossuth, apostolul independenței maghiare, adresase, la 15 martie 1848, faimosul său ultimat către Curtea imperială, cuprinzând, în 12 puncte, revendicările poporului unguresc; ultimul punct enunța uniunea Transilvaniei cu Ungaria, vânzolind astfel și această provincie - până atunci supusă direct coroanei de Habsburg - în vârtejul revoluționar.

Filtrul cenzurii nu mai funcționează. Veștile trec din gură în gură și ecoul stârnit amenință pretutindeni liniștea patriarhală. Bărbații care stau în fruntea treburilor publice, în orașele ardelenești, nu sunt deprinși cu stări excepționale. Își frământă mâinile și întorc ochii spre cer, simbolizând clasic - neputința omenească. În Reghin - orășel situat la confluența râului Gurghiu cu Murășul, cu o populație pe atunci de 5.000 de suflete, în majoritate sași - lucrurile se petrec la fel ca în alte părți. Administrația orășenească este în mâna sașilor; compunerea consiliului e tipică. Tot oameni chiaburi, migăloși, inerți - cu un primar anchilozat în tradiție. Discută zile de-a rândul asupra celor mai mărunte lucruri și se agită tumultuos în contra injoncțiunilor neliniștitoare ale forurilor administrative maghiare. În jos, față de pacinicii locuitori ai orașului, afișează cu multă aroganță atotputernicia. Elementele turbulente care s-ar atinge de autoritatea birocratică a consiliului orășenesc, trebuiesc mazilite. A pățit-o protopopul unit - marele cărturar Petru Maior - la 1803, când se încăpățânase să dureze temeliile bisericii sale pe teritoriul destinat de consiliu pentru grajdurile orășenești.

Alegerea celor șase comandanți de companii și a șefului suprem al gardei s-a întâmplat, bineînțeles, după ritual democratic. Lumea adunată cu mic și mare la serbarea câmpenească din pădurea apropiată,

l-a votat cu însuflețire pe Toma Fritsch, ca șef al gardei, conferindu-i gradul de maior, și pe Samoilă Szabo, Samoilă Melzel, Carol Hellwig, Samoilă Traugott Fritsch, Mihail Orendi și Samoilă Wermescher, comandanți de companie, conferindu-le gradul de căpitani. Apoi, în calitate de cetățeni care nu disprețuiesc veselia, au petrecut până târziu, înapoindu-se seara, cu fanfara în frunte, în oraș.

Pornite pe panta concesiunilor, lucrurile nu puteau să se oprească la jumătate de cale. La câteva zile după formarea gardei cetățenești, se înfățișa, la primarul orașului S. W. Wagner, o delegație dintre cei mai reprezentativi bărbați din Reghin, solicitând din nou permisiunea de-a ține o întrunire publică. Era Vinerea Patimilor și primarul, vădit intimidat și tremurând de emoție, dădu încuviințarea pentru ziua viitoare. Act înduioșător și memorabil, mai ales pentru puținii români care locuiau pe timpul acela în oraș.

Reprezentanții tuturor naționalităților au fost invitați la această întrunire - cea dintâi întrunire politică din Reghin, ținută în curtea bisericii săsești. Au vorbit toți cei care aveau ceva de spus despre libertate, despre frăție și egalitate. Sași, Unguri și Români s-au îmbrățișat pe urmă în uralele mulțimii și, după acest act de solemnă înfrățire, lumea a pornit cu torțe și fanfare să-i colinde pe slujitorii altarelor tuturor confesiunilor, cerându-le binecuvântarea.

În timpul acesta, pe arena politică din capitala Ardealului, se montau ultimele preparative pentru convocarea dietei. Cuvântul lui Kossuth se cerea respectat. Uniunea Transilvaniei cu Ungaria trebuia votată cu orice preț. Lucrul nu era tocmai ușor, fiindcă Sașii tergiversau și Românii se rostiseră categoric împotrivă.

De aceea mijloacele de intimidare trebuiau aplicate cu supremă înverșunare. “Unio vagy halal!” - “Uniune sau moarte!” era lozinca de întâlnire, stimulentu de-a fanatiza masele și strigătul terorist al cetelor ce cutreierau străzile Clujului.

Sub imperiul unui asemenea program politic, este evident că actului de înfrățire a naționalităților, pecetluit la Reghin, cu atât de naivă însuflețire, i se pregătea cea mai crâncenă dezmințire.

 

Lasă un comentariu