În anii din urmă, am scris mult despre “Cealaltă Românie”, despre pământul furat de neprieteni, încă înstrăinat și lăsat de izbeliște de incompetența sau/și impotența unor guvernanți corupți, puși doar pe căpătuială și neiubitori de Țară.
Revin la Insula Șerpilor, întoarsă, cumva, acasă, în 2009, într-o asurzitoare tăcere a presei (mai ales a celei românești) cu privire la decizia din 3 februarie, a Curții Internaționale de la Haga, ce o restituia României.
Deși Tratatul de pace de la București, din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, și Tratatul de pace de la Adrianopol prevedeau că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire, insula a fost anexată de ruși. Britanicii au construit un far, care dirija navigația pe Marea Neagră. “Stăpânirea rusească asupra Insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia, de către Imperiul țarist. Însă aceste teritorii nu le-au revenit românilor, deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, deci, în acel moment, Imperiului Otoman, care și-a luat angajamentul să întrețină farul de pe insulă. După Războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca, în locul despăgubirilor de război, să primeasca Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie-iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Serpilor. Primul Război Mondial nu a afectat prea tare insula: un bombardament britanic a distrus farul, reconstruit de români în anul 1922, dar anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nicio referire la Insula Șerpilor, ea a fost ocupată de germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944, un detașament de marinari sovietici au ocupat-o. De aici începe o altă istorie.
Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, prevedea că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nicio precizare privind linia de demarcație a frontierei. În 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S., în baza unui Protocol semnat, la Moscova, de dr. Petru Groza și Viaceslav Molotov. Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul Mic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român.
Insula Șerpilor a fost apoi predată cu proces verbal RSS Ucrainene, “înapoiată fiind URSS de către R.P.R.” Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către autoritățile române. De altfel, în august 1949 a existat un incident armat, militarii români fiind somați să predea farul, arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece, stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că, imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii.
Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. În anul 1991, insula, împreună cu baza militară, a fost preluată de Ucraina, “succesoarea legitimă” a URSS, care a luat toate teritoriile încorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni, în 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris tomuri și mii de articole.
Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale, a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și Ucrainei, intrând în vigoare în anul 2004.
Singura soluție reală pentru statul român, după șapte ani de negocieri sterile, a fost Curtea Internațională de Justiție de la Haga, unde s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări. Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza disputei, transformând-o într-una strategico-economică.
“Acest dialog a fost inițiat practic politic prin Tratatul de bază din 1997, încheiat între România și Ucraina, care preciza că urmează să înceapă o negociere privind un acord de frontieră, inclusiv în ceea ce privește delimitarea platoului continental al Mării Negre. Ca să vă dau un exemplu în ceea ce privește dificultatea acestei negocieri, pot să vă spun că în legătură cu frontiera existentă, de la intersecția de nord Triplex Confinium între România, Ucraina și Ungaria, până la vărsarea Dunării în mare, deci pe frontiera care nu era, într-o formă sau alta, revendicată de niciuna dintre părți, negocierea a durat cinci ani, iar în momentul în care s-a ajuns cu dialogul la Canalul Sulina, la Chilia, negocierile privind Marea Neagră, dialogul s-a blocat și a trebuit să mergem la Curtea Internațională de la Haga. Insula Șerpilor, aceasta, conform înțelegerii de atunci, aparținea Ucrainei. Noi am fost puși în situația de a avea această insulă în calculele privind delimitarea spațiilor maritime conform Dreptului Mării, Convenția de la Montego Bay.
Discuția se purta pe solicitarea Ucrainei ca Insula Șerpilor să se considere punctul cel mai avansat al teritoriului ucrainean, având propriul spațiu maritim, propria mare teritorială. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, pierderea teritorială pentru România ar fi fost semnificativă.”, a explicat, pentru Radio Constanța, fostul ministru Cristian Diaconescu. Procesul privind Insula Șerpilor s-a încheiat în februarie 2009 și a fost un mare succes. Printre alte argumente, agentul României la Curtea Internațională de Justiție, Bogdan Aurescu, a arătat că porțiunea în litigiu nu este altceva decât o stâncă, ea nu poate avea activități economice proprii. În sala de judecată au fost proiectate imagini din sateliți, furnizate de NASA, care arătau că stânca nu era integrată în coasta ucraineană.
Toate bune și frumoase, numai că... schimbarea autorității din Peninsula Crimeea ar putea genera riscuri pentru România. Iar asta e altă poveste. “După părerea mea, nu numai din punct de vedere economic trebuie să ne grăbim, pentru că și din punct de vedere geopolitic s-ar putea să avem dificultăți. Eu acum speculez, dar situația s-ar putea să devină complicată. În calculul perimetrelor, al liniilor de demarcație în Marea Neagră a avansat, în ceea ce privește Ucraina, și Peninsula Crimeea. Astăzi pare că s-a schimbat suveranitatea în legătură cu Peninsula Crimeea și nu mi-aș dori să fie un alt stat, care în acest moment are autoritate în legătură cu Peninsula Crimeea, să fie doritor să intre într-un astfel de joc și să încerce să ridice probleme. Deocamdată, din câte știu, nu s-a întâmplat acest lucru”, avertizează Cristian Diaconescu.
Așadar, “România a devenit unicul stat din Europa, cu excepția regiunii Caucazului, care deține importante rezerve confirmate de hidrocarburi. Practic, revenirea Insulei Șerpilor sub autoritatea statului român, ne plasează automat într-o poziție extrem de favorabilă din punct de vedere economic și geopolitic, poziție încă neexplorată și neexploatată.”
Numită, de-a lungul mileniilor, Leuce, Insula Albă, Makaron, dar și Achilleis - locul de odihnă veșnică a tracului Achille, erou al Războiului troian, ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, mica formațiune stâncoasă, răsărită în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, a avut o istorie zbuciumată.
Legendele Greciei antice spun că zeița Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul său, Achille, eroul plecat să lupte împotriva Troiei, știind că va fi omorât în luptă, aducându-i rămășițele și punându-le într-un sanctuar de pe Insula Leuke. “Legendele par a fi adevărate, deoarece, în 1823, urmele vestitului templu închinat lui Achille au fost descoperite de căpitanul Kritziky. Edificiul are un diametru foarte mare, este de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul lui Achille. Arhitectura construcției și a altor vestigii din insulă este specifică epocii numite ciclopeană, asemănătoare celor din Thesalia și Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră, îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferă construcției o culoare albă.”
Și Ovidiu, poetul exilat la Tomis, amintește în versurile sale de această insulă, iar Maximus din Tir, în “Discuții”, arată că “Achille locuiește într-o insulă drept în fața Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul și altarele lui Achille”. Ptolomeu, în “Îndreptar geografic”, menționează: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.): 57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute, și insula lui Achille sau Leuce (Albă)”. Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea “Marea Neagră, de la origini până la cucerirea otomană”, arăta, referitor la prezența unor civilizații antice pe litoralul Mării Negre (ionieni, milesieni): “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din Insula Albă, Leuke sau Achilleis, mica stâncă ce se înalță în plină mare, în largul gurilor Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achille Pontarches, protectorul navigației și al comerțului. /.../ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, ce păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice și a populației indigene a hinterland-ului, geți sau sciți.” Nu departe de aici, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanților. Și să nu uităm, în legătură cu aceste descoperiri, cultura Hamangia, de lângă Cernavodă, constând în figurine de lut datând din perioada 5000 - 2900 î.Hr.” Micuța insulă - stâncă din Marea Neagră - a fost un centru de cult al lumii antice, unde, pe lângă sanctuarul lui Achille, s-au aflat mai multe edificii în care locuiau preoți. Între secolele I î.Hr. - I. d.Hr., romanii au cucerit treptat litoralul vestic și nordic al Mării Negre și au numit stânca Insula Albă, datorită numeroaselor construcții, devenite cu timpul ruine de marmură albă. Teritoriul acesta stâncos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de valurile de migratori care au trecut prin litoralul pontic, în schimb, a ajuns în stăpânirea genovezilor, apoi a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân, și, din anul 1484, a intrat sub stăpânire otomană, odată cu Chilia și Cetatea Albă. În această perioadă, insula a fost numită, de către greci, Fidonisi (Insula Șerpilor).
Prin decizia de la Haga, România a obținut toate zonele în care există rezerve de hidrocarburi. Deși explorarea resurselor este departe de a se finaliza, specialiștii în economie susțin că dispunem deja de suficient depozit de hidrocarburi pentru a încălzi aproximativ 3.000.000 de gospodării care, în prezent, folosesc lemne de foc, iar astfel am pune capăt și unor tăieri masive de păduri în România. Aceleași resurse ar fi, de asemenea, suficiente pentru relansarea puternică a industriei petrochimice din România. O altă perspectivă ne spune că, odată finalizată explorarea în adâncul Mării Negre, putem începe construcția planului care să ne includă pe scena marilor actanți din domeniul energetic și să devenim parte a coridoarelor paneuropene ce asigură independența de gazul rusesc.
Dă, Doamne, să nu adormim la loc!
