“Ordinea publică din Reghin era păzită de garda civilă după tipic militar.
Propaganda unionistă zmintise cumpătul populațiunei maghiare. Elementele conducătoare țineau cu tot prețul, ca flamura gardei civile să poarte culorile naționale maghiare, câtă vreme Sașii - în majoritate - aleseseră tricolorul german - negru, roșu, auriu - decorat cu emblema Transilvaniei.
Zadarnic conveniseră Sașii, în ultimul moment, să tivească flamura cu panglicuțe roșu, alb, verde, conflictul izbucnit nu putu fi aplanat. Ungurii se retrăseseră îndârjiți, denunțând orice colaborare cu Sașii și provocară, cu prilejul târnosirii steagului, un imens și semnificativ scandal.
Era a doua zi de Rusalii și în mijlocul spațioasei pieți din Reghin se adunase toată suflarea săsească din oraș și din jur. În clipa când venerabilul preot ev. lut. Orendi rosti formula sacramentală de sfințire a drapelului, se auzi dintr-odată mare gălăgie dinspre clădirea cu etaj, unde era adăpostită poșta. Sticlele unui geam săriră în țăndări și în gardina ferestrei apăru, sfidător, steagul unionist cu tricolorul maghiar. Dacă ar fi putut presimți Sașii evenimentele ce urmau să se petreacă, în scurtă vreme, la Cluj, desigur că nu ar fi îndrăznit să înfrunte orgoliul unguresc, așa, însă, culorile arborate dispărură repede și sfințirea flamurei se desăvârși fără alt incident.
Peste câteva zile, la 29 mai 1848, se întruni dieta din Cluj. Fastul protocolar al deschiderii se inaugura cu un ceremonial de' senzație. Generalul Puchner, comandantul armatei regulate din Transilvania și comisar împărătesc, citi mesajul de tron în limba maghiară. Așa ceva nu se mai întâmplase nicicând și delirul mulțimii fanatizate nu mai cunoștea margini. Galeriile înțesate izbucniră frenetic: “Trăiască Uniunea!”
Ritualul obicinuelnic este înfrânt. Programul lucrărilor legislative este pervertit. În cea de-a doua ședință, din ziua următoare, va trebui să se voteze, înainte de toate, legea asupra uniunei cu Ungaria. Sașii sunt de față, copleșiți de apostrofe și zadarnic încearcă să pună în aplicare tactica lor de tărăgănire. Baronul Vesselenyi tună. Deputații încinși cu săbii agită mânerele, Baronul Kemeny provoacă pe membrii dietei, care înțeleg să facă opoziție uniunei, să ia cuvântul. E o tensiune irespirabilă în sală. Sașii așteaptă încremeniți să se întâmple ceva. De-afară vuie poporul; agitația a sporit la paroxism. Deputatul - de tristă faimă - Ladislau Berzenczei - a deschis geamul și anunță votarea uniunii cu unanimitate. Tumultul ce urmează nu se mai poate descrie. Și astfel “făcutu-s-a uniunea”.
De-acu nu mai există nicio stavilă legală pentru libera afirmare a supremației maghiare în Transilvania. Un simulacru de alegeri pentru parlamentul din Budapesta, completă farsă. Țara stătea sub Opresiunea dictatorului Kossuth, care știa admirabil exploata șovăirea factorilor conducători din Viena. Împăratul Ferdinand al V-lea, mult prea slab să înfrunte vitregia vremurilor, n-avu' altă ieșire decât să sancționeze uniunea Transilvaniei cu Ungaria, la 10 iunie 1848. Uneltirile Românilor și Sașilor de-a împiedeca la Innsbruk promulgarea legii se dovediră neputincioase. Prea era nesigură situația, ca tronul să se expună unei eventuale rupturi.
Ori, Kossuth, tocmai ruptura o sârguia din toate puterile sale. Parlamentul, cedând ușor sugestiilor sale, îi vota la 11 iulie 1848 un credit extraordinar de 42 milioane florini pentru dotarea armatei naționale și dreptul de-a înrola un contingent de 200.000 recruți. Ținta urmărită era precisă. Independența Ungariei.
Mobilizarea sentimentului patriotic al ungurilor nu întârzie să-și arate roadele. În Târgu-Mureș - cadrele militare nou formate erau copleșite de oameni. Trupele regulate sub conducerea colonelului August - un bătrânog tembel și incapabil - tolerau nepăsătoare primejdioasa organizare a honvezilor și husarilor lui Kossuth.
Situația era cu atât mai gravă și indolența garnizoanei din Tg.-Mureș cu atât mai condamnabilă, cu cât regimentele secuiești de graniță se grăbiră să se declare fățiș pentru Ungaria și cauza maghiară. Crezul național maghiar devenise o cumplită realitate, de care trebuiau să se teamă atât Sașii, cât mai ales Românii.
Abia scăpați din iobăgie, cruzimea sbirilor apăsa greu asupra satelor. Trupele năimite de nemeșii locului nu cunoșteau cruțare, începând cu măcelul din comuna românească Mihalți, întâmplat la 2 iunie 1848, atrocitățile sângeroase de la Luna, Abrud și Sâncrai se ținură lanț.
În comuna Petelea, din apropierea Reghinului, se produse, pe la mijlocul lunei august 1848, un incident semnificativ pentru evenimentele ce aveau să urmeze. Sătenii sași purtaseră proces îndelungat cu baronul Bornemisa, din Apalina, pentru pășunea cunoscută sub numele de Chirirât (Kirâlyret) în extindere de aproximativ 600 jughere. Nemulțumiți de veșnica amânare a procesului și încrezători în drepturile lor, se introduseră în posesiunea locului. Baronul Bornemisa le pregăti o crâncenă dezamăgire. Două companii secuiești de graniță - a 12-a și a 13-a - își făcură apariția în sat, să pedepsească încumetarea Sașilor. O amendă de 15.000 florini și împilarea de a întreține, timp de două săptămâni, trupa armată cu hrană și locuință, satisfăcu pentru moment pofta de răzbunare a baronului.
Cetățenii din Reghin se alarmară. Față cu manifestarea de forță a trupelor secuiești din Petelea și continua sporire a efectivelor militare din Tg.-Mureș. Trebuia căutat sprijin din afară și cu posibilă urgență. De aceea nu poate mira pe nimeni că la data de 7 septembrie 1848 - într-o zi de târg săptămânal - întră avangarda regimentului II de grăniceri români din Năsăud în Reghin. Câțiva husari secui, care se aflau întâmplător în piață, începură să-și bată joc de feciorii români; Grănicerii, observând atitudinea provocatoare a Ungurilor, îi luară la bătaie, - umilire ce avu cumplit răsunet în tabăra ungurească.
Venirea avangardei de grăniceri avea de altfel un scop bine definit. Înrolarea glotașilor români în armata regulată. Comandantul regimentului II grăniceri, colonelul Urban, preluase de curând comanda și având instrucțiuni personale de la Curtea imperială, făcu intense pregătiri pentru sporirea forței armate. Un apel lansat cătră populațiunea românească să între în serviciul militar, avu un imens răsunet. Românimea din Năsăud, Bistrița și valea Mureșului, dornică să-și dobândească drepturile politice, se înrola în număr considerabil sub steagurile împăratului. Instinctul național presimțea năpasta. O sumbră și inexprimabilă presiune domina sufletele. Liniște aparentă - ca-n fața viforului. De nicăiri nicio mișcare. Din Tg.-Mureș, cuvântarea contelui Toldalagî, din adunarea Secuilor, ținută la 5 octombrie 1848, răsună astfel:
«Acei care țin cu împăratul și sunt împotriva uniunei, sunt trădători ai țării și dușmanii poporului maghiar»“.
