Ce este un sistem? Nu mă întrebați. Și apoi nici nu are sens să ne afundăm prea mult în întortocheatele-i măruntaie. Cu siguranță nu vom scăpa de lacomul și nesătulul lui aparat digestiv.
Sistemele sunt variate: sistemul politic, social, medical, școlar, religios și altele. Toate la un loc ne influențează viața, scurtă și zbuciumată, chiar dacă, la prima vedere, nu ne prea vine să credem. În cele din urmă vom fi obligați, fără prea multe rugăminți, să acceptăm realitatea. Și, la drept vorbind, dacă asta e realitatea, atunci de ce să ne opunem!?
E și cazul peștișorului din următoarea poveste, care tocmai și-a terminat studiile și era atât de dornic să intre în câmpul muncii. Razele de soare îi gâdilau binevoitor solzii umezi și zburliți, când, lenevind pe luciul apei, pe care nici măcar o firavă adiere de vânt nu îndrăznea s-o încrețească, în care nici măcar zborul vreunei insecte rătăcite nu avea curajul să-și reflecte sau regândească selfi-ul învechit, mulțumit de sine însuși, era doar un absolvent șef de promoție, i-a venit ideea, destul de idealistă, să se afunde în adâncul de nepătruns al vieții subacvatice, care, de multă vreme, încă de pe băncile, mai precis bancurile mocirloase ale școlii în care și-a educat neuronii răzvrătiți, îi neliniștea mult prea curioasa-i ființă și-i stârnea grave și dubioase întrebări existențiale. Zis, bulbucit și făcut!
Era un vizionar! Viața subacvatică era plină de provocări curajoase, iar instinctele lui ancestrale, moștenite genetic și evoluate epigenetic, de a tinde spre o viață mai bună, se limitau încă la vânat și la adunat. Înaintea ochilor lui se întindea un ocean de posibilități, așa că s-a înarmat cu răbdare și a mai perfecționat ceea ce a primit de la mama natură. Trebuia să învețe să stea la pândă, să se prefacă, să țintească, să atace, să muște (înșface), să fugă, să strângă cât mai mult, să mintă și apoi să se ascundă, să se dea la fund... Fiind un peștișor educat și bine școlit, totul părea pentru el ca o joacă naivă de puiet.
Viața e o continuă mișcare. Nu am ajuns bine aici, deja gândim la... dincolo. Trecutul îl știm. Viitorul ne ațâță. Prezentul, plin de insuficiențe, trebuie schimbat, perfecționat, îmbunătățit. Avem nevoie de o filosofie de viață. În cazul lui, de una subacavatică. Și mai e nevoie de puțin oxigen. Și de ce nu, și de prieteni! Din fericire, pe aceștia și-i poate alege singur. Doar se știe: cine înoată la fel, se adună!
Peștișorul vroia și el o evoluție rapidă profesională. Înota repede, sus și jos, la stânga și la dreapta, față, spate, se putea opri în pantă. Îi era mai greu să înoate împotriva curentului, dar nu era singurul. O lua de la capăt și se avânta până în pânzele ispititoare ale orizontului miop. Era pe val! Știa și el că obiectivele propuse erau determinate de educația primită acasă și la școală. Mai știa că vederile sale, atenția lui, interesele lui, erau și ele influențate de propriile sale scopuri. Era prins în matricea lacomă după câștig și preamărire. Dar acuma, fie vorba între noi, ce și cât de departe poate să vadă un peștișor? Își vedea probabil semenii, unii iubitori și sinceri, alții jucăuși și dezinvolți, iar alții preocupați mai mereu cu scormonitul în gunoiul semenilor lor. Aceștia din urmă păreau mai vizibili și mai zgomotoși pentru că făceau, dar mai ales provocau, foarte multă mizerie în mediul acvatic. Ei sunt mizerabilii!
Pentru că vorba rămâne doar între noi, nu între noi și ei (din lipsă de curaj), se face că acceptăm, de cele mai multe ori benevol, să gustăm, să ne împărtășim și noi de murdăria lor. Așa a pățit și peștișorul nostru: s-a murdărit și el! Nu era mizeria lui, nu-i aparținea lui, dar i-a devenit un fel de protecție. Câtă vreme a fost curat și a stat departe de mizerabili era nemulțumit de propria sa condiție de viață. Era plictisit! Se simțea subapreciat! Acum însă avea oportunitatea să-și atingă țelurile.
Angajat în oceanul muncii, își exersa cunoștințele acumulate. I se părea că le știe pe toate. La început prietenos din cale afară, se simțea de-al casei, mă rog, de-al subacvalului. Oxigenul era pur, prietenia adevărată, iubirea de semeni o trăia la adevărata ei valoare. Își dorea să zboare de fericire! Și, dacă nu avea un șef mai echilibrat emoțional, chiar și-ar fi luat aripioarele-n spinare.
Despre colegi, ce să mai zic. Erau harnici și muncitori. Arareori își deschidea careva gura. Și oricum, plină cu apă, în afara unor bulbuci inofensivi nu prea se putea auzi decât cel mult un plescăit. O lume a plescăiților devenise lumea lui. Cu adevărat plictisitor! Greve de nemulțumire nu prea erau, pentru că lumea subacvatică era mai mereu satisfăcută. Fiecare individ își vedea lungul... cozii. Iar în cazul în care chiar se isca o ceartă, sau aveau loc alegeri subacvatice, adâncul se transforma într-o lume plină de bulbuci gălăgioși de forma unor bășici spumoase (vorba lui Eminescu). O vreme plesneau melodios, apoi se așternea liniștea în adânc. Dacă cineva făcea zgomot, adică bulbuci la gură, gargară pe înțelesul unora, transpirând pe sub aripioare, cerându-și anumite drepturi, conforme cu natura, statutul și specia lui, interveneau mizerabilii, ajutați de peștii sanitari, și-l curățau. La propriu!
Peștișorului nostru din poveste i s-a părut această ocupație foarte utilă și plină de suspans, de adrenalină. Așa că, iată-l într-o bună zi ajuns unul dintre ei. Trăia într-o lume de vis! Murdărea pe alții, iar dacă aceștia se revoltau, îi curăța pe loc. Mediul subacvatic trebuia să rămână pur, iar el a devenit un mizerabil generos și altruist, apaludat de aplaudaci și invidiat de cârcotași.
Exista și un fel de consiliu subacvatic! Unii dintre membrii acestuia în loc să stea de veghe la adânc, pluteau leneș în derivă. Și, la drept vorbind, în apă nu se prea poate sta locului, căci ori te ia valul, ori curentul. Drept urmare, consilierul aquaticus se cam dădea prin bărci... pe banii (solzii) statului, bineînțeles. Dar nu stătea chiar deageaba. Dezinforma balta ca să plece peștele. Și avea dreptate, munca la birou constipă. De bucurie că peștii se împuținează, cei rămași cântau șlagărul binecunocut: barca pe valuri... Alții, dimpotrivă, scârbiți și îngândurați, rosteau rugăciuni și făceau metanii: “marea aceasta este mare și largă, acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăți mici și mari...” (Ps.103).
De vină e poluarea apei, cică! Așa că s-a luat decizia ca peștii să nu mai muște momeli și să nu-și mai deschidă gura. Fleanca, strigă mizerabilul suprem! O broască de la caserie, cam dolofană, bășicoasă, cu ochi bulbucați, dar plini de bun simț, gâfâind de teamă sau sictir, nu știa în ce să-și mai bage... piciorul. Peștii mici, mai alunecoși din fire, părăseau cât mai repede mediul poluat, alterat, viciat și chiar nociv, deja insuportabil, al vieții subacvatice. La urmași nu se mai gândea nimeni! Nu mai era timp. Icrele, de proastă calitate, impotente, lipsite de vigoare, nu mai aveau capacitatea să înmulțească suflarea adâncimilor crepusculare. Se simțea nevoia stringentă de prospături.
A trecut ceva vreme, sau vremi... azi, bulbuci subacvatici sunt tot mai rar, azvârliți la suprafață. O lehamite profundă domnește peste adâncul gol. Mizerabilii, plictisiți și ei, mai mișună printre corali. Au și ei rolul lor: să-și împroaște cu mizerie propriul ideal, incapabili să-l atingă.
Între timp, peștișorul nostru s-a trezit la realitate. O speranță utopică, și ultima, îi face solzii să surâdă: adio, adânc, o să zbor la suprafață! Consiliul? E singurul buimac din adâncimi, care, din când în când, mai râgâie bulbuci!
