Desemnat printr-o asemenea etiologie și simptomatologie, acest fenomen se regăsește atât la nivelul cadrelor, cât și al manifestărilor, pe fondul paralelismului sociologic, care implică și voința socială, după sociologul D. Gusti. În viziunea marelui sociolog român, cadrele sunt: geografic, cu particularitățile sale pedoclimatice; biologic - structura populației și starea sănătății; istoric - evoluția statului și particularitățile sale prezente; psihic - psihologia individuală și socială, cu referință la stări, trăiri, emoții, sentimente, mentalități, tradiții, voință individuală și socială, aflate în continuă scădere, iar manifestările - acțiunile sociale ar fi: economice - cu o industrie falimentară și agricultură de subzistență; juridice - cu o imaginea și credibilitate în justiție și instituțiile sale foarte scăzute; politice - cu o imagine alterată și lipsa totală de încredere în clasa politică, coroborată cu manifestări ostile și dezinteres total al celor mai mulți cetățeni față de acest domeniu decredibilizat; spirituale - educaționale, caracterizate prin scăderea rolului educației în școli, promovarea socializării negative și a corectitudinii politice (interesul crescut față de minorități în dauna majorității), a rolului negativ al mijloacelor media și a manipulării de orice fel și de la orice nivel, în mod deosebit a manipulării și dezinformării prin intermediul sondajelor de opinie realizate de unii sociologi care desfășoară o asemenea activitate de mercenariat și dezinformare în scop manipulativ.
Așa cum ușor se poate observa, sindromul răului este regăsit la nivelul întregii societăți, fiind resimțit de fiecare individ în parte, în raport cu modul cum îl percep și cu toleranța la frustrare a fiecăruia. Aceasta face ca și unitatea de măsură a fenomenului să fie diferențiată și particularizată în raport cu structura personalității, nivelul așteptărilor și gradul de satisfacere al acestor așteptări. Dar chiar dacă acest fenomen este perceput diferențiat, cauzele lui sunt relativ aceleași, în consecință, în pofida acestor diferențieri perceptive-evaluative, și modul de percepere a acestora este relativ identic.
Din expunerea modalităților prin care se obiectivează răul în societate, parțial am evidențiat și unele cauze de ordin structural și funcțional, de asemenea, am putut să anticipez și unele soluții prin care ar putea fi eradicată o parte din cauzele structurale ale acestui complex fenomen, care se subînțelege că nu depinde doar de individ, ci și de factori cauzali exteriori lui. Așa cum ne putem da seama, răul își are rădăcinile în individ, urmând să se infiltreze în social, și apoi să reîntoarcă, pe fondul feedbackului, la nivelul individului, putând uneori să-i întunece mintea și să-i înece sufletul prin ura de care este stăpânit, astfel că până la comiterea faptelor antisociale și a ceea ce am desemnat prin rău, să nu fie decât un pas. Alte cauze țin de condiționările obiective ale fenomenului, sărăcia și frustrările alimentând răul din noi, exprimat prin atitudini și comportamente antisociale și imorale, asupra cărora voi reveni.
Mecanismele și determinările răului nu sunt la vedere întotdeauna, necesitând unele explicații ce depășesc observația empirică. Spre exemplu, în psihologia socială se vorbește despre un fenomen al alterității, concretizat în tendința de dezvinovățire a propriei persoane și/sau a grupului aparținător și a învinovățiri celorlalți, săgețile acuzării fiind de cele mai multe ori îndreptate spre sistem și, mai ales, spre puterea politică, alimentați fiind și de opoziție, prin mecanismele manipulării, dar și de alte grupuri de presiune. Se subînțelege că aceste influențe, coroborate cu structura atitudinală și a unor mentalități retrograde și ostile politicului, atârnă greu în balanță, ceea ce face ca răul să încline balanța în defavoarea binelui, determinând, volens nolens, o atitudine de acceptare a situației create, situată în proximitatea răului.
O asemenea mentalitate de delăsare, acceptare și automulțumire, concretizată prin sintagma “lasă că merge și așa”, sau cu cea a autosuficienței și automulțumirii, exprimată prin expresia “mai rău să nu fie” sau “poate fi și mai rău”, presupunând o gradualitate a fenomenului în cauză, nu fac decât să promoveze și să întrețină răul în societate, care așa cum ne putem da seama, ține atât de noi, cât și de cei pe care îi incriminăm. La acest registru etiologic mai adăugăm atitudinile paternaliste ce vizează rolul statului și a neimplicării individuale - civice, asemenea aspecte fiind resimțite la români mai ales în situațiile limită, unde solidari-tatea și coeziunea socială sunt foarte scăzute, fiind mai solidari în rău decât în bine!
Așadar, putem spune că, pe lângă determinările obiective, acest rău vine și din interiorul nostru, ținând de unele reziduuri psihologice ce fac referință la unele trăsături morale, coroborate cu acele principii menționate - al alterității, autosuficienței și automulțumirii, care persistă în configurația psihicului celor mai mulți. Așa cum aminteam, asemenea trăsături și tendințe sunt extrapolate la scară națională, fiind transparente oriunde răul își arată adevărata lui față, inducând efecte ce ne afectează pe fiecare. Cele mai evidente efecte se regăsesc în plan psiho-comportamental, constând în slăbirea trăsăturilor pozitive de caracter, precum ar fi cinstea, onoarea, demnitatea, umanismul, implicarea, responsabilitatea, solidaritatea și coeziunea socială etc., dar și promovarea atitudinilor și trăsăturilor negative, precum ar fi: ura, răutatea, invidia, egoismul, individualismul, indiferența, discordia, stresul negativ (distresul), tensiunile și conflictele sociale și tot ceea ce înseamnă energie negativă, care susțin răul în societate, care așa cum observăm, fiecare dintre noi metabolizăm răul social și individual, atingând în prezent cote paroxistice și de nesuportat.
(va urma)
