UN SCRIITOR VÂSLIND LA CORABIA VEȘNICIEI (VII) LAZĂR LĂDARIU, “VÂSLELE TIMPULUI”, ANTOLOGIE

Adânc înfipte în contingent, poemele lui Lazăr Lădariu lasă mai puțin loc cosmicului, metarealului, oniricului. Ele par mai degrabă crâmpeie de existență cotidiană, așa cum se prezintă, îndeobște. Însă, de rama tăioasă a ironiei nu scapă nimic. “Îndură-te, viață, / că și noi te-am iertat / peste greșelile noastre, / cu vinul cel prost îndestulător te-am plătit, / cu țigări puturoase, / fumate până la capăt, /cu ochii noștri uimiți de tot ce se-ntâmplă, / cu copiii și fără copiii / veniți să ne dezmoștenească, / cu o mare de bunătate / și de răutate, / cu șarpele nostru ieșit la drum, / la fiecare colț de stradă/ devorându-ne urmele, / cu rănile noastre bandajate / cu câte un poem, / cu trenurile ducând doar femei platinate, / pentru care merităm și noi / măcar o amânare. (Poem în afara concursului de debut).

Și o tulburătoare poezie care respiră nostalgia căminului natal, glasul părinții, fotografiile îngălbenite și pragul casei care-l cheamă cu glas stins: « Mă cheamă iarăși tata cu steagul alb de pace, / departe-i este fața și eu tot mai departe. / Sub deal i-au înflorit în ochi / doi meri / și-un vânt de noapte. / Îl văd, / el urcă plugul / pe muntele nimbat - / o cruce de martir, / iar eu cobor o vale cu vulpile în spate; / crăpată-i este palma și umedă-i cămașa, / el m-a adus de mână, / eu nu mai aflu casa ». (Ca un ecou).

În același ton elegiac, nostalgic, se înscrie și poemul: «Aș vrea să trec prin tine, iarbă » : Aș vrea să trec prin tine, iarbă, dar nu mai pot / de un hotar de vreme, de un hotar de iarnă / mă țes în vălul lor ninsorile - mirese de zăpadă, / fulgi trec prin mine albinele de ceară. / De-un anotimp plângând un clovn mă tot întreabă / de-or ști cumva vreodată orbii pustiilor orașe / cum naște-n brazdă o sămânță / când binele și răul vor face o rocadă / și mușcă bolovanul din trudnicul Sisif. / Pribegii cai cu lacrimi ard un loc de execuții, / decapitații crini își cată cupele vărsate pe butuc, / cuțitul îndoielii bolnav își culcă tăișul pe-o petală / și simt, amar, cum crești în cerul gurii mele, iarbă ».

1 ianuarie 2019

(va urma)

Lasă un comentariu