PRIETENIA AFECTUOASĂ DINTRE CULTURĂ ȘI SUFLET - UN FLORILEGIU CRITIC AL FENOMENULUI CULTURAL DIN INIMA ARDEALULUI (VI) LAZĂR LĂDARIU, “PLĂCUTA ZĂBAVĂ”, EDITURA NICO, TÂRGU-MUREȘ, 2010

PIERDERI IREPARABILE

Am început prima zi a anului, cu o pierdere dureroasă: scriitorul Lazăr Lădariu din Târgu-Mureș a trecut la cele veșnice.

E de prisos să spun că regret nespus.

Și, fiindcă făcea parte din falanga de aur a scriitorilor mureșeni - despre care am scris câteva cărți, fiind un nume de marcă în literatura română și, în plus, un prieten admirabil, în câteva rânduri am scris despre cărțile domniei sale, socotesc că ar fi potrivit să-l aduc în atenția cititorilor.

Dumnezeu să-i facă parte cu drepții!

 

Despre talentul excepțional al actorului (de curând dispărut dintre noi, așa că pana mea se scaldă în lacrimă) - Ion Fiscuteanu și despre cartea lui: “Strugurii de furat îs mai buni” - Lazăr Lădariu vorbește în termenii cei mai calzi și mai emoționanți: “Atunci, când în splendidul lăcaș al Thaliei, Teatrul Național din Târgu-Mureș, adică “locul de muncă” al actorului dăruit scenei, prezentam cartea prietenului meu Ion Fiscuteanu, îndrăzneam să invoc cuvintele unui filosof grec: “O cameră fără cărți este un trup fără suflet!”.

Folosesc “Strugurii de furat îs mai buni”, cartea lui Ion Fiscuteanu, ca pretext, pentru a-mi exterioriza bucuria încă a unei victorii a armatei celor 27 soldați de plumb ai lui Gutenberg, într-o vreme în care credo-ul meu este ilustrat prin sintagma “Salvarea prin cultură”, pentru împlinirea acelui “stat de cultură de la gurile Dunării”, atât de mult visat de Eminescu. Dacă poetul Emil Brumaru crede că o carte poate fi salvarea măcar a celui care a scris-o, citind prozele “Strugurii de furat îs mai buni”, care dă și titlul cărții, și “Dragoste pe miriște”, deslușim ușor și talentul scriitoricesc, și ușurința dialogului, însoțite de demersul psihologic și de știința conducerii graduale a acțiunii. Într-un loc, Nicolae Băciuț spunea că “din personaj, Ion Fiscuteanu a devenit creator de personaje”. Și, nici nu-i greu celui atât de familiarizat cu scândura scenei pe care a slujit-o întreaga viață. Se recunoaște ușor “vâna” ardelenească venind pe linia Slavici, Rebreanu, Pavel Dan, parafrazând, oarecum, celebra spusă a unui scriitor rus despre Gogol, adusă pe meleagurile românești: “Noi toți din mantaua lui Rebreanu ne tragem!”. Două exemple ar fi edificatoare: “Și iar începe jocul cu tropot smucit pe podeaua roasă de potcoavele cizmelor”; (...) “Umbre cu forme de trupuri se iveau prin ochiuri de geam” (...), cărora le adăugăm și altele: “Soarele se holba deșelat de propria-i fierbințeală” (...); “țăranul era pârlit în pungă”; “purceii de struguri”. Răzbate, iată, la început de secol 21 și de mileniu trei, acel parfum patriarhal al scrierilor de odinioară, excelând în expresii și cuvinte ardelenești: fotoghin, canapei, tindeu, foale, maștihă (mașteră), șfară, laibăr, băgău, buiacă... Prin lumea “satului de dincolo de vremi și de timp”, în care “speranța e pusă în justiția divină”, prin firesc, prin limbaj uzual, prin nostalgia locurilor care ne dau lumii, răzbate acea viziune cinematografică aparte, a gradării psihologice a conflictului”. E greu, e greu să nu te emoționezi, să rămâi indiferent când ai de-a face cu asemenea spirite! Și mai ales, când ele veghează deja, de undeva, drumul nostru spre astre. Despre poeta Sorina Bloj - și cartea ei: “Iubire pe viață și pe moarte” - (“Între ierburi sfințite de rouă” ) - autorul are cuvinte de întâmpinare foarte frumoase: “Din neamul poeților, acela al “zburătorilor cu aripile-ascunse sub cămașă”, văzuți de Nicolae Dabija, al “zânaticilor” lui Nichita Stanescu, al “limbilor clopotelor de alarmă”, cum îi numea Ioan Alexandru, prin talentul ei, Sorina Bloj învinge și prin “Cuvântul nerostit”: “N-ai cum să știi cum doare/ cuvântul nerostit;/ e-o floare ce-nflorește/ spre minus infinit,/ e-o pasăre rănită,/ ecou încremenit.//

N-ai cum să știi cum doare/ cuvântul nerostit;/ e-o aripă legată/ de cuibul blestemat,/ e-un ochi citind în noaptea/ celui mai greu păcat.// Blestem legat de floarea/ ce n-a mai înflorit,/ de setea de lumină/ ce nu s-a potolit,/ de vinul negru-albastru/ din care m-am trezit.”

Simion Ilie Frandăș - autorul cărții “Lunca Bradului. Repere în timp” (Loc al veșnicelor întoarceri) este recomandat astfel: “O carte - loc al întoarcerilor spre acel “axis mundi” care ne-a dat lumii, purtat pretutindeni în suflete. O carte a nevoi de revenire la rădăcinile Neamului, pe locurile nașterii noastre”. O altă reputată voce lirică este a lui Zeno Ghițulescu cu volumul său: “Provocarea labirintului”: “Cred că “Provocarea labirintului”, cartea de poezie a prietenului și poetului dr. Zeno Ghițulescu, are toate datele la care se referă Vladimir Streinu și Jean Starobinski. Aș pleca la drum citind cartea, tocmai cu această profundă convingere. Poetul Zeno Ghițulescu este unul dintre remarcabilii verslibriști ai sfârșitului de secol 20 și de început de veac 21. Îi așez cartea de excepție - “Provocarea labirintului” - sub fericita sintagmă “poemul total”, folosită cândva de același Vladimir Streinu, dar și sub renumitul, ca interpretare, “Văl al Popeei” din “Textul și interpretul”, de Jan Starobinski.”

Și despre profesorul Victor Jinga, “un gânditor, un spirit umanist cu largă dechidere europeană” - are Lazăr Lădariu - cuvinte potrivite staturii acestuia: “Autor al unor teorii interesante, moderne, care și azi se confirmă, Victor Jinga se situează printre pionierii materializării unor idei, printre vizionarii concepțiilor integraționiste globale de azi, privind moneda națională, problemele monetare în context românesc, european și mondial, și, mai ales, rolul dolarului în conjunctura politică postbelică. A fost cel care, cu curajul și demnitatea conferite de rădăcinile ivirii lui în lume, între 1940-1945, a dat o replică științifică revizionismului teritorial maghiar, iredentist, prin judecăți deloc solomonice, deloc comode, teoriilor împărțirii Transilvaniei în două, subliniind, prin izvoare străine și prin surse maghiare, caracterul unitar românesc al acesteia. Decepționat de “fragilitatea tezelor din cărțile de propagandă”, Victor Jinga scrie, în refugiu, lucrarea de căpătâi “Problemele fundamentale ale Transilvaniei” (1945), unică în felul ei, premiată, cu un an mai târziu, de Academia Română.”

(va urma)

Lasă un comentariu