SE APROPIE 10 MARTIE, DE CE NU MAI VOR ROMÂNII MARȘURI ALE SECUILOR LA TÂRGU-MUREȘ? VIN SECUII! (V)

Noaptea petrecută în plină agonie destramă repede iluzia în posibilitatea de rezistență. Garda civilă, care se arătase atât de însuflețită la chemarea colonelului Urban, își rărise considerabil numărul. Grija de familie, gândul de-a ascunde măcar avutul cel mai de preț și frica de-a scăpa din încleștarea primejdiei, biruiseră sentimentul de datorie ostășească.

Pe lângă toate acestea, garda civilă își păstrase un simulacru al cadrelor sale. Șefii companiilor se înfățișară, împreună cu oamenii rămași - cam vreo trei sute de inși - la preluarea armelor. Cei mai mulți nu cunoșteau mecanismul puștilor, care de altfel erau aproape neutilizabile, - iar muniția era puțină și improprie. În asemenea împrejurări, nu se prea putea sconta mare ispravă de la cooperația militară a civililor. Căpitanul Schrott, căruia îi încredințase colonelul Urban comanda asupra gardei civile, nu era câtuși de puțin însuflețit de însărcinarea primită și își dădu foarte puțină osteneală să îmbărbăteze entuziasmul scăzut al luptătorilor voluntari. Dispozitivul de luptă al lui Urban era cât se poate de vag: “Adunați-vă garda civilă pe creasta acelei coline (dealul Cireșarului), dezvoltați-vă în linie largă cu fața către dușman și nu arătați decât luciul baionetelor. Cel dintâi atac să-l respingeți, apoi retrageți-vă spre culme (dealul Lutului), ca să nu se îndrume bătălia înspre oraș”.

Două companii - a 3-a și a 5-a din garda civilă - se postară pe clinul cunoscut sub numele de “Groapa mâții”, iar celelalte patru companii, sub conducerea căpitanului Schrott, urcară dealul Cireșarului. Trupa regulată se așezase în fața orașului, așteptând evoluția evenimentelor. Infanteria înainte; cavaleria la spate, plus cele două turnulețe taciturne, la margine de oraș, lângă spitalul militar.

Garda civilă încremenise pe poziții. Odată cu revărsatul zorilor se desvăli în fața cetățenilor gardiști un spectacol grandios.

Armata secuiască - apreciată de martori oculari la 16.000-18.000 oameni - înainta pe două linii convergente spre Reghin. O coloană de pedestrime invada tocmai comuna Petelea, de unde țâșni în curând vâlvoare de fum și flăcări. Aripa dreaptă a armatei secuiești părăsea tocmai ultimele case din comuna Breaza, înaintând - cu muzica în frunte - în coloane compacte. Sunetele fanfarelor cadențau imnul lui Rakoczi.

Martin Emmrich - unul dintre cei mai serioși cronicari ai evenimentelor petrecute în anii 1848/49 la Reghin - era în poziție pe “Groapa mâții” și descrierea peripețiilor îndurate este pătrunsă de-un puternic dramatism.

“Abia ne observară secuii și muzica încetă clipnic, oprindu-se întreaga oaste pe loc. Timp cam de-un sfert de oră ne ochirăm reciproc, apoi îi văzurăm că se pun în mișcare. O coloană de infanterie își continuă înaintarea pe șoseaua ce trece pe dinaintea clinului “Groapa mâții” spre Reghin, în vreme ce altă coloană se destramă într-o nesfârșită linie de trăgători, iar restul trupei se dezvoltă lângă Breaza, de-a lungul pârâului Luț. Noi, adică a 3-a și a 5-a companie, stăteam completamente derutați și fără conducere, neștiind ce să facem. Ce-i drept, căpeteniile noastre C. H. (Carol Hellwig) și M. O. (Mihail Orendi) rămaseră la posturile lor, dar fără să aibă nicio instrucțiune. Căpitanul Schrott nu se arătă de loc, zădărnicind astfel orice inițiativă de acțiune împotriva vrășmașului pornit la atac.

“Era o situațiune extrem de emotivă, să fii martor ocular la măsurile ce le lua inamicul isteț în vederea nimicirii noastre. Eram convinși că vom fi măcelăriți și, totuși, nu ne clintirăm din loc. Ba mai mult,

o iscoadă inamică pică în mâinile noastre și prinserăm o pereche de cai.

“În cele din urmă, ne eliberă însuși dușmanul din poziția noastră critică; dintr-odată observarăm anume că, în timp ce trăgătorii înaintau fără să întâmpine nicio rezistență, o ceată de husari secui se repezi înspre creasta colinei pe care o ocupam. În zadar așteptam o comandă, să deschidem focul, sau să ne retragem; eram lăsați de capul nostru și puțini inși ar fi scăpat cu viața, dacă în momentul supremei primejdii nu ne-ar fi mântuit împrejurarea, că în dosul nostru se aflau viile, în care puturăm intra, fără să ne poată urmări vrășmașul călare”.

Până aici Martin Emmrich.

La celelalte companii ale gardei civile, lucrurile se petrecură mult mai firesc. Căpitanul Schrott, văzând enorma mulțime a secuilor, se declară imediat în sensul că, orice rezistență ar fi curată nebunie. Nimeni nu-l contrazise; priveliștea ce se oferea era în toate privințele convingătoare. Ordinea se destramă, fiecare căutându-și salvarea înspre oraș.

Această subită dărâmare a liniei de rezistență de pe dealul Cireșarului, răvășea toate calculele strategice ale colonelului Urban.

Daniel Iosif Schuller - alt cronicar al întâmplărilor locale din anii revoluției - descrie cele întâmplate precum urmează. Supărarea colonelului Urban se manifestă impresionantă: “Domnii mei. Mă vedeți constrâns să Vă abandonez. Glotașii m-au părăsit și grănicerii mei, de asemenea, n-au rezistat focului. Dacă doriți, nu voi pleca, chiar dacă ar fi să rămân singur. Am totuși nădejdea că nu se va întâmpla nimic orașului d-voastră, în cazul că dușmanul îl va putea ocupa fără să întâmpine împotrivire”.

După aceasta, dădu poruncă de retragere și în puține clipe dispăruse ultimul soldat din câmp. Intrarăm și noi cu inima înfricată în orășelul nostru. Panica și deznădejdea ce cuprinsese pe cei rămași acasă, când văzură retragerea noastră, nu se poate descrie. În câteva secunde, totul o luă razna, priveliștea aceasta îmi va rămâne pe veci neuitată.

“Aci vedeai un cărucior încărcat în pripă cu efecte fără valoare, în timp ce obiectele prețioase nici nu erau băgate în seamă. Acolo își chema familia în jurul său un cetățean-gardist reîntors. Soția alerga pe uliță, frângându-și mâinile și căutându-și pretutindeni odraslele. Copiii scânceau după mamele lor. Întreaga stradă furnica de oameni îngroziți, care își căutau drum de refugiu, plângând și tânguindu-se”.

Și în tot timpul acesta vuia bătaia de tobă - instrument altă dată atât de popular pentru vestirea ordonanțelor oficiale - împărtășind lumii, cu glas răgușit de emoție, alarma: “Vin secuii!”

Vârtejul celor porniți pe fugă precipitată își pierdu urma zbuciumată; zgomotul se potoli încetul, cu încetul. Orașul se încleșta într-o amorțire plumburie și în tăcerea teribilă a străzilor, unde nu se mai vedea om, răsuna de departe trosnetul surd al mulțimii, - ca o revărsare cumplită de ape ce distruge tot în cale.

Veneau secuii!

(Va urma)

Lasă un comentariu