Într-o seară de primăvară, un om a găsit pe jos un sitar rănit la o aripă. Milos din fire, omul s-a gândit să-l ia acasă și să-l îngrijească în speranța că se va vindeca. Avea acasă o colivie, numai bună pentru sitar. Dar, va trăi, oare, sitarul în captivitate? Ajuns acasă, a examinat cu grijă aripa și a observat că rana era ușoară. A tăiat partea bolnavă, apoi a pus în acel loc o picătură de tinctură de iod. După câteva zile rana era vindecată. În primele două zile, sitarul a stat într-un colț, ghemuit, și se uita trist la om. Acesta s-a gândit că i-o fi foame, așa că s-a dus în grădină și a cules câteva râme, ademenitoare pentru orice sitar. Le-a așezat pe o farfuriuță și le-a pus în colivie. Sitarul nu s-a atins de ele. Nici a treia, nici a patra zi. Între timp, sitarul se obișnuise puțin cu viața de prizonier. Umbla prin toată colivia, venea și la mâncare, dar nu se atingea de ea. Un prieten al celui care îl “adoptase” i-a spus acestuia mai mult în glumă: “Poate nu-i învățat să mănânce din farfurie...” Atât i-a trebuit omului nostru. A doua zi a așezat în colivie o cutie de lemn fără capac, umplută cu pământ, în care a ascuns râmele refuzate până atunci. Nu a trecut nici un sfert de oră și sitarul se urcase deja în cutie și căuta râme. Își afunda în pământ ciocul lung, scotea râmele și le înghițea cu multă plăcere. Din acel moment, hrănirea sitarului nu a mai fost o problemă. Ca să-l pună la încercare, omul i-a mai oferit de câteva ori masa pe tavă. Sitarul privea râmele, dar nu se atingea de ele. Le mânca numai așa cum se obișnuise el: scoțându-le din pământ.
