Orașul devenise, prin forța majoră a împrejurărilor, un simplu schelet arhitectural de cărămidă neînsuflețită. Zidurile albe, ca de cretă, ale spitalului militar, dominau cu licărirea lor văroasă casele joase de la periferie. Altfel, nicio mișcare; doar Ungurii localnici dacă îndrăsniră să-și arate încântarea pentru cutropitori pe față. Ora răfuielilor sosise.
Colonelul Urban prigonise pe câțiva dintre bărbații elitei ungurești. Advocatul Samoilă Szabo, de pildă, fusese încarcerat pe motiv că întreținuse legături și corespondență secretă cu răsculații. Ori, tocmai Szabo era mai puțin înverșunat decât nobilimea de sânge și dovedise, în repetate rânduri, sinceră înțelegere pentru nevoile obștești ale orașului. Fusese unul dintre cei mai hotărîți apărători ai ideilor de libertate, frăție și egalitate, participând activ la manifestațiile de înfrățire colectivă din Reghin. Evenimentele politice îi impuseră însă schimbarea ținutei, și raporturile sale cu Sașii și Românii se răciseră simțitor.
Schimbarea de decor și atitudini era pe cât de neverosimilă, pe atât de instantanee. Din primejdios uneltitor împotriva siguranței orașului, Szabo a devenit dintr-o dată salvator. Buna lor credință îl cuceresc pe Szabo, care acceptă misiunea dificilă.
Însoțit de doi Sași - unul Daniel Iosif Schuller și al doilea Ioan Regius, cetățeni din Reghin - pornesc călare pe niște mârțoage împrumutate de la oficiul poștal. În mână flutură niște cârpe albe și trecând în goană pe străzile încremenite ale orașului, își fac curaj, strigând: “Eljen a magyar!” (trăiască Ungurul!), în dreptul așa numitului pod al temniții calul lui Szabo se poticnește și cade în genunchi.
“Semn rău” - oftează unul dintre însoțitori, la care Szabo răspunde că reușita propusului lor nu depinde de superstiții.
Ieșind din oraș, pe șoseaua ce duce spre Breaza, delegații sunt luați la ochi de soldații batalionului 12 honvezi, răsletiți în linie de trăgători. Intervenția unei patrule de husari îi salvează însă de gloanțele fatale ale infanteriei. Colonelul Dorschner, comandantul avantgardei secuiești, e în apropiere și primește deputațiunea într-o ținută rigidă și inaccesibilă. Întrebarea e scurtă și aspră.
“În numele cui veniți?”
“În numele orașului!” - răspunde Szabo Samoilă fără ezitare, dezvoltând în câteva cuvinte cererea de grație a cetățenilor din Reghin. Dorschner rămâne neclintit și observă că orașul Reghin, fiind potrivnic guvernului maghiar, va trebui să sufere represaliile meritate.
Plata unei sume de cincizeci mii floreni imediat, extrădarea tuturor armelor aflătoare în oraș, în termen de 6 ore, și predarea principalilor vinovați de nesupunere față de statul maghiar.
Răspicarea acestor condiții este atât de categorică, încât orice opunere e iluzorie. Unii voiau s-o scoată cu scuza, că cei mai înstăriți cetățeni ai orașului luaseră drumul pribegiei; alții voiau să justifice lipsa paralelor cu aceea că toate capitalurile fuseseră investite în lemne și lemnele n-au putut fi vândute, fiindcă Mureșul nu fusese flotabil în anul acela.
După o imensă epuizare de paciință, se ajunse în cele din urmă la hotărîrea: să se încerce o nouă intervenție pacinică, - fără a satisface însă niciuna din condițiile impuse. Ideea călăuzitoare era să obțină amânarea. Zeit bringt Rat. Vremea e cea mai bună sfătuitoare.
Odată hotărîrea luată, se formă o delegație compusă din cinci funcționari ai comunei, cei trei parlamentari de mai `nainte și altă lume care se alătură grupului în drum. Procesiunea porni agale pe drumul calvarului, purtând în frunte un drapel tricolor, împrumutat de la preotul romano-catolic Gyorfi. La ieșirea din oraș, trupele secuești, care se înșiruiau de-a lungul șoselei, primiră deputațiunea cu strigăte de:
“Élyen a magyar, - vesszen a szász!” (Trăiască Ungurul, piară Sasul!), îngrozind și mai mult sufletele desnădăjduiților reprezentanți ai orașului.
În mijlocul șoselei, încunjurat de ofițeri și nobili, aștepta faimosul Ladislau Berzenczei. Purtătorul cuvântului fu și de astă dată advocatul Szabo, care se sili să expună cât mai convingător nevinovăția orășenilor. Membrii deputațiunei stăteau în jurul oratorului într-o atitudine de smerită reverință, gravi, cu frunțile plecate, pregătiți la orice umilință.
Berzenczei ascultă cuvântarea patetică și răspunse apoi în câteva fraze veninoase:
“Reghinul e un cuib de rebeli și partizani ai reacțiunei și camarilei. Cetățenii din Reghin au asmuțat pe Valahi împotriva Maghiarilor, au tolerat omorul și prădarea nobilimii, l-au chemat pe vătavul Valahilor Urban în oraș și l-au subvenționat cu bani. Un asemenea cuib n-are ce căuta pe suprafața pământului și nu merită nici milă, nici îndurare. Cetățenii din Reghin s-ar fi putut salva, dacă l-ar fi arestat pe Urban și l-ar fi împușcat. Totuși, va avea considerațiune față de oraș, presupunând că i se va număra imediat suma de 50.000 floreni - rămânând ca restul contribuțiunei de răsboi s-o fixeze comitetul apărării naționale - și că se va pregăti, în decurs de o oră, mâncare pe seama celor 20.000 oameni.”
La obiecțiunea lui Szabo, că aceste “pretensiuni” sunt exagerate, Berzenczei reteză brusc discuțiunea cu vorbele:
“Nici un cuvânt mai mult, asta așa trebuie să se întâmple!” -iar unul din anturajul lui Berzenczei, auzind replica lui Szabo ca n-au bani, arătă disprețuitor înspre cetățeanul Mihail Schobel - un om îndesat și puțin cam astmatic -: “Uite, potaia aia căruntă, arc singur atâta cât să plătească suma!”
Deputațiunea se-ntoarse fără să poată da, în crunta sa desamăgire, niciun răspuns de refuz sau acceptare a condițiunilor impuse. Torturați de temere și incertitudine, avură o ultimă licărire de nădejde, când auziră în urma lor sunet de copite și recunoscură, în călărețul care se apropie singur, pe temutul Ladislau Berzenczei.
Delegația se opri înfiorată locului, așteptând noul cuvânt al stăpânului; acesta însă se mulțumi cu întrebarea, dacă garantează că în mâncarea ce vor pregăti trupei nu vor amesteca venin?
Sașii protestară cu naivă indignare în contra acestei bănuieli și-l asigurară pe Berzenczei, că mâncarea va fi curat servită, fără să-și aducă aminte că, prin aceasta, acceptau tacit represaliile inamicului, prin neplinirea cărora dădeau temei de drept Secuilor să-și potolească setea de răzbunare. Era timp de amiază și calendarul arăta ziua fatală de 1 Noemvrie 1848.
(va urma)
