Depășind etiologia subiectiv-individuală a răului, care în mod evident nu trebuie ignorată, în continuare mă voi axa pe acele cauze și determinări ce parțial transced individul, ținând mai mult de factorii exteriori decât de cei interiori, care pot fi: politici, economici, culturali - educaționali, aparținând de regulă condițiilor și strategiilor ce vizează stabilitatea economică și politică, reflectați în ultimă instanță prin calitatea vieții fiecăruia dintre noi și, nu în ultimul rând, prin echilibru și progres social. Se subînțelege că o politică economică falimentară, cum a ajuns economia românească (fără să fi fost un morman de fiare vechi), nu are cum să conducă la creșterea nivelului de trai și, mai ales, a calității vieții, cei mai mulți dintre foștii muncitori rămânând pe drumuri, confruntându-se cu o sărăcie cronică. Astfel, limitele și insatisfacțiile de orice natură sunt omniprezente în societatea românească prezentă, accentuând nemulțumirile, insatisfacțiile, frustrările și ceea ce am desemnat prin acest fenomen social și individual sintetizat prin răul social.
Așa cum este perceput el, răul a devenit o constantă a percepției și reprezentării sociale și individuale care devansează starea de bine și de confort psihic al mulțimii nemulțumite și răzvrătite, argumente viabile fiind desele proteste, grevele și starea de neimplicare și lentoare generalizată, pe fondul insatisfacțiilor și nemulțumirilor față de politic și politică, ca cele mai decredibilizate domenii din viața și activitatea postdecembristă, născând și dezvoltând nostalgii, mai mult sau mai puțin declarate.
De aici se desprinde ca o principală cauză a răului, nu atât regimul politic din România, caracterizat prin democrație și stat de drept, care în prezent sunt mai mult iluzorii decât manifeste, și nici forma de guvernământ - Republică semiprezidențială, care nu este cea mai adecvată și eficientă formă, ci structura psihologică limitativă a celor care acced la aceste structuri politice, specifice acestui regim și forme de guvernământ, caracterizați prin lipsa totală față de interesul național, de prosperitatea economică a țării și, nu în ultimă instanță, de starea socială precară în care se află cei mai mulți cetățeni, indiferent de naționalitate și nivel de instrucție. Tot ceea ce se întreprinde în societate, pentru politicieni vizează ocuparea și menținerea puterii, care, așa cum se știe, corupe în funcție de mărimea acesteia și în mod gradual (cf. Lord Acton, “... puterea absolută corupe în mod absolut”). A nu se ignora faptul că puterea și autocrația, ca să nu spunem dictatura, limitează democrația și libertatea individuală, accentuând creșterea dependențelor sociale. Din această perspectivă a mecanismelor sociale ale dependenței individului față de social, putem spune că în prezent, nu numai la noi, ci pe întregul mapamond, marile puteri financiare și politico-militare au creat o formă nouă de sclavagism, un “sclavagism modern”, astfel că, și acum, ca și în timpul sclavagismului clasic, depindem în totalitate de cei care ne conduc, creând sentimentul unei false libertăți și democrații, ceea ce face să fie prea puțin resimțit suflul democrației reale și autentice în societatea românească prezentă. Ceea ce diferențiază acest neosclavagism de cel vechi este iluzia libertății, care, la rândul ei, pe acest suport iluzoriu, este controlată și manipulată în funcție de interesele celor care o gestionează și prin care ne fac tot mai dependenți de ei, devenind o masă de manevră de care beneficiază liderii politici în anii electorali - și nu numai.
Așa cum ne putem da seama, acest efort concertat spre creșterea spiralei răului în întreaga lume, nu este nici arbitrar și nici privit ca un scop în sine, ci el cunoaște temeiuri și rădăcini istorice cu mult mai îndepărtate, fiind specific oricărei forme de organizare socială, accente mai mari fiind resimțite în regimurile politice totalitare. După cum anticipam, acest fenomen a fost instrumentalizat și monitorizat de-a lungul istoriei de unele organizații și instituții specializate în acest scop. Printre aceste organizații secrete și discrete voi evidenția “Ordinul secret al Iluminații bavarezi” din secolul al XIX-lea, condus de fostul călugăr iezuit evreu, Adam Weishaupt, inițiat în gnosticism, cunoscut sub denumirea de “Noul Testament al Satanei”, sau într-o variantă semită, sub denumirea mai secretă de ,”Protocoalele Înțelepților Sionului”. Printre obiectivele circumscrise promovării răului în lume, se urmărea: controlul finanțelor prin construirea unor uriașe monopoluri financiare prin care să provoace crizele economice, financiare și politice, prin împrumuturile la aceste instituții bancare și instabilitatea economică și politică; controlul presei și a opiniei publice în scopul manipulării și dezinformării prin agenții acoperiți, prin crearea stărilor de confuzie și bulversării conștiinței naționale și individuale; extinderea puterii prin crearea unor centre de putere și organisme militare necesare dominării lumii; controlul credinței și educației în vederea scăderii rolului acestora în societate; promovarea vrajbei, urii între oameni, state și națiuni, a îndoilelilor - scepticismului și negativismului, a părerilor contradictorii, care să conducă la bulversarea conștiințelor individuale și naționale, în ultimă instanță la neimplicare civică și politică, pe fondul unor atitudini de dezinteres național și social, ajungându-se astfel la atomizarea societăților, dezbinare și stăpânire, conform binecunoscutului principiu: divide et impera!, care, după cum s-a putut observa pe parcursul istoriei, s-a îndeplinit, lumea fiind tot mai scindată și dominată de unele puteri, străine cu interesele naționale, tendința fiind de dezmembrare a unor țări, după un scenariu bine constituit. Dacă cele două Germanii s-au unificat, Cehoslovacia și Iugoslavia au fost dezmembrate ca state unite, scenariul nefiind încă împlinit, de aceea nu știm care este pasul următor și, mai ales, ce ne așteaptă și pe noi din acest punct de vedere!? Viitorul va valida aceste predicții sumbre.
