În anul Centenarului, scriitorul și jurnalistul Valentin Marica a publicat volumul ,,Patriarhul Miron Cristea. Așteptând Învierea”. Cartea a apărut la Editura ,,Cezara Codruța Marica” din Târgu-Mureș, în foarte frumoase condiții grafice, și este dedicată, așa cum spune titlul, întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, personalitate care a jucat un rol semnificativ în pregătirea credincioșilor ortodocși pentru Unirea de la 1 Decembrie 1918. Patriarhul dr. Miron Cristea avea numele de mirean, Miron Elie Cristea și s-a născut la 18 iulie 1868, în Toplița, într-o familie de țărani români. A învățat la Gimnaziul săsesc din Bistrița, Liceul grăniceresc din Năsăud, apoi la Institutul Teologic din Sibiu. La Năsăud, a fost președintele Societății Culturale ,,Virtus Romana Rediviva” pe care o prezida cu trei ani înainte de George Coșbuc. După absolvirea Academiei Teologice din Sibiu, Mitropolia Ortodoxă sibiană l-a trimis pe viitorul ierarh, cu o bursă, la Facultatea de Litere din Budapesta, unde a obținut, la 15 mai 1895, titlul de doctor în filologie, cu teza ,,Viața și opera lui Eminescu”.
Pe lângă că a făcut parte din delegația de la București care a prezentat actul Unirii, Miron Cristea a fost și prim-ministru al României, iar ca Patriarh a manifestat interes maxim pentru întărirea Bisericii Ortodoxe Române.
Doctor în filologie, Valentin Marica, având o semnificativă grijă pentru fundamentul teoretic al eseului său, își intitulează primul capitol ,,Timpul indefinit al lecturii”, circumscriind cu rigoare condiția operei, după despărțirea de autor, dacă se poate spune. Este invocat mai întâi criticul Eugen Simion cu ,,lectura gânditoare” prin care se dezvăluie ideea înaltă a unui text ce ilustrează registre superioare ale culturii și spiritualității, apoi criticul și teoreticianul francez Gerard Genette din care se citează: ,,Timpul operelor nu este timpul definit prin scriere, ci timpul indefinit al lecturii și memoriei; sensul cărților este... în noi”.
Titlul volumului este preluat de autor din inscripția de pe piatra tombală a înaltului ierarh care odihnește în catedrala Patriarhiei: ,,Aici doarme în Domnul, așteptând Învierea, primul Patriarh al României, fiu de țăran din Toplița, de pe Mureș, 20 iulie 1868 - 6 martie 1939”.
Poet de vibrație creștină aparte, implicită, Valentin Marica posedă instrumentarul de cărturar înduhovnicit pentru a aborda, din perspectiva eseistului, viața și opera lui Miron Cristea, spre a evidenția coordonatele de înaltă și ziditoare condiție creștină. Cu răbdare de pictor oriental pe boaba de orez, Valentin Marica inventariază adecvat modul cum s-a sedimentat în epocă activitatea episcopului de Caransebeș, apoi a patriarhului, în articolele și mărturiile uneia dintre cele mai importante personalități ale perioadei anterioare și posterioare datei de 1 Decembrie, momentul astral al națiunii române. În introducerea la volumul al cincilea din seria ,,Pastorale, predici, cuvântări”, istoricul academician Ioan Lupaș scria despre opera Patriarhului că poartă ,,semnul vestitor de bine”, sugerând intuiția, viziunea cu caracter profetic a lui Miron Cristea, iar preasfințitul arhiereu vicar Titus Simedrea Târgovișteanul a subliniat, la zece ani de slujire ca patriarh: ,,Miron Cristea a primit de la Dumnezeu roadele viei sale... Duhul de organizare, duhul de inițiativă și duhul de înfăptuire” din care se revarsă ,,Duhul binefăcător al bisericii vii, ca fapt superior al vieții și duhul instructiv al lumii”.
Încă de la discursul rostit la mormântul mitropolitului Andrei Șaguna, la Rășinari, în 15 mai 1889, ca tânăr student, sau în ,,Probă de predică”, Miron Cristea a avut capacitatea trasării unor linii esențiale pentru viitorul slujitor la altar, în slujba neamului oprimat de stăpânirea străină-austriacă și maghiară. Ca păstor de suflete, pe toate treptele ierarhiei, preotul Miron Cristea a fost preocupat de fortificarea Bisericii Ortodoxe Române ca instituție vie, de reînvierea morală a credincioșilor, de întărirea sentimentului patriotic, a puterii stătătoare prin condițiile social-politice dificile, pentru care îndrumarea duhovnicească era o adevărată apă vie. Activitatea amplă, devotamentul fără margini a ierarhului se baza pe o sinceră și profundă iubire față de neamul său, de originea sa țărănească-temelia tuturor formelor statale românești. Este cunoscut că patriarhul Miron Cristea a alcătuit o savuroasă culegere de literatură populară din zona de origine, Harghita, cu o comunitate românească înfloritoare cândva, însă oprimată și pe cale de dispariție în ,,minunații” ani ai democrației mileniului trei.
Patriarhul Miron Cristea este în așteptarea învierii prin prezența simbolică pe care o are în interiorul operei sale care cuprinde texte rostite în adunările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cuvântări ocazionale, articole publicate în ,,Telegraful român”, predosloviile cărților de cult sau minunatele pastorale pe care le adresa credincioșilor la marile sărbători. De la învățăturile Sfintelor Scripturi, percepute în lumea veche, patriarhul nu ostenește a ne înfățișa felul cum, de-a lungul secolelor, diverse învățături au lucrat în comunitățile creștine, până în timpurile contemporane, invocând adesea nume de personalități ale culturii, dintre care nu lipsesc Charles Dickens și filozoful german Immanuel Kant. Așa cum reiese din volumul ,,Cuvântări și predici” din 1928, prin ,,Pilda dialogului” dintre Iisus și femeia samariteană, la fântâna lui Iacob, se descoperă profunzimea lucrării Mântuitorului și puterea apei vii, pe care învățătura Fiului lui Dumnezeu o oferă celor care cred în El.
Curajul lui Miron Cristea este evidențiat de dr. Marica în mai multe situații dinainte de Unire, sub dominația demolatoare maghiară a dualismului, așa cum este relevat în lucrarea lui Vasile Netea, ,,ÎPS patriarhul dr. Miron Cristea, la împlinirea vârstei de 70 de ani”, apărută la Tipografia Ardeleană din Târgu-Mureș. O poziție foarte viguroasă, vizavi de presiunile și batjocura maghiară, este exprimată printr-o paralelă între neamul românesc, aflat în plină luptă de emancipare și dobândirea demnității, și Mântuitorul care a înviat din morți, deși mormântul Său a fost pecetluit și așezată pe el o piatră, lângă care păzeau ostași. La 1894, Miron Cristea a redactat împreună cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida Voievod, chemarea românilor la solidaritate, în Cluj, în ziua procesului memorandiștilor pentru condamnarea intelighenției românești aflată în fruntea luptei de emancipare.
În preajma Unirii de la 1918, și nu numai, ,,Elie Miron Cristea cere, în numele Învierii Domnului, încetarea vehemenței vrăjmășiilor, având revelația că Trăim în zilele învierii noastre naționale”. Puterea logosului se transmite prin predică, prin discursul ca iluminare, așezate în lucrare: ,,Discursul lui Miron Cristea este generativ, arhiereul probând desfășurarea în evantai a ideaticii și afectivității, având ca centri tensionali fervoarea temei, demnitatea atitudinii, claritatea pledoariei, reflecția ontologică, fluiditatea argumentelor, limbajul pilduitor, prestanța analogiilor, percepția efectului în compartimentul interlocutorului, sobrietatea relatării ca efect al depășirii contingentului, a locurilor comune..”, subliniază dr. Marica.
Conștient de complexitatea rostirii predicii, Miron Cristea a scris despre tehnica discursului și a fost atent la îndrumarea învățământului românesc din epocă, fiind pentru: ,,... învățământ suplu, legat de trebuințele vieții”, nesufocat de prea multe cunoștințe teoretice, ,,dar dezvoltat cu multă forță și iubire de lucru pe principiul non multa sed multum”. De relevanță indenegabilă este eseul în analiza activității astriste a vlădicului, a relației cu personalitățile contemporane din zonele de decizie ale epocii.
Să reținem din secțiunea de citate, cu diverse teme din opera lui Miron Cristea, pline de înțelepciune: ,,Dar, ospitalitatea noastră nu trebuie să treacă în slăbiciune națională, etnică. (Cuvântare la Adunarea Ligii antirevizioniste, 7 iunie 1936”, actuală și astăzi).
Într-un stil clar, sugestiv, dr. Valentin Marica reușește să ofere cititorului imaginea bogăției duhovnicești a lui Miron Cristea, așezată în lucrarea amplă, în folosul Bisericii Ortodoxe și Neamului, aducând un omagiu personalității patriarhului, și în același timp, zilei astrale în care românii au devenit o singură țară de duh și de pământ, așa cum au avut-o strămoșii, înainte cu zeci de secole.
