* Se povestește că s-a întâlnit un tâlhar vestit cu un preot duhovnic vestit. Și au stat de vorbă. Căindu-se de tot ceea ce făcuse, tâlharul spunea: “Părinte, oricâtă penitență aș face, eu nu sunt vrednic să mă ierte Dumnezeu”. Duhovnicul l-a mângâiat: “nu chiar oricâtă! Șapte ani ar fi de-ajuns”. Tâlharul nu acceptă: “Nu, părinte, e prea puțin pentru cât rău am făcut eu”. Atunci, venerabilul duhovnic i-a spus: “Dacă e așa, trei ani sunt de ajuns”. “Nu se poate părinte, zise păcătosul, ești prea indulgent, ești prea îngăduitor cu mine”. Tâlharul s-a scandalizat: “Nu se poate, părinte; dumneata nu mă iei în serios. Eu am făcut atâtea rele, încât nu mi le poate ierta Dumnezeu niciodată “. Apropiindu-se de el, bătrânul duhovnic i-a spus: “Știi ce? Ia zi Tatăl nostru”. Și tâlharul a zis Tatăl nostru. În momentul când a ajuns la cuvintele: “Și ne iartă nouă greșelile noastre”, păstorul sufletesc l-a binecuvântat, și el și-a dat duhul, iertat de toate păcatele. Iată cât de minunată este Spovedania prin care ieșim din adâncul cel nemăsurat al patimilor. Hristos a venit în lume pentru păcătoși, prin căință sinceră, grabnică și intensă, pot să primească nu numai iertarea, ci și cununa desăvârșirii, asemenea tâlharului care a dobândit raiul într-o clipă, asemenea lui Zaheu, căruia Domnul i-a spus: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Marii duhovnici de altădată au fost și ei preocupați de timpul de pocăință necesar îndreptării. Experiența lor i-a învățat că în acest domeniu al conștiinței operează mai mult intensitatea decât durata. De pildă, în Pateric, în cartea Bătrânilor nevoitori spre sfințenie, se spune că “de va voi omul, de dimineața până seara, poate ajunge la măsura dumnezeiască”. Deci, poată să obțină nu numai iertarea păcatelor, ci poate ajunge la sfințenie.
***
* Flacăra credinței este cea care ne luminează drumul vieții și ne ferește de primejdii. De aceea, în clipe de îndoială sau în clipele grele ale vieții, să nu ne pierdem încrederea, ci să alergăm înaintea Mântuitorului, rugându-ne împreună cu Sfinții Apostoli: “Doamne, sporește-ne credința” (Luca 17, 5). Pentru creștini, norii negri ai necazurilor și ai amărăciunilor nu sunt decât umbra aripilor lui Dumnezeu. Ca să simțim aceasta este necesar să intrăm în profunzimea rugăciunii și să ne abandonăm toate interesele, păcatele, toate grijile și propriile intenții, în așa fel încât să resimțim, în rugăciune, iubirea lui Dumnezeu și să ne topim în ea. De asemenea, trebuie să permitem lui Dumnezeu să ne pătrundă cu iubirea lui imensă și, în acest fel, ne vom umple mai mult de convingerea că noi nu suntem singuri pe lumea aceasta, nu suntem ca niște coji de nucă mânate de ape învolburate. Ci, odată altoiți pe tulpina lui Hristos, primim seva biruitoare, ne împărtășim de tăria Aceluia Care, deși a pătimit și S-a lăsat batjocorit și omorât, a învins puterile întunerecului și s-a ridicat din suferință, strălucitor ca un soare luminos . Înainte de a se înălța la ceruri, Domnul ne-a promis: “Iată Eu sunt cu voi în toate zile, până la sfârșitul veacului” (Matei28, 20); “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14, 18).
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
