Când geografia se dovedește a fi mai importantă decât istoria
La întrebarea cum a apărut “problema minorităților naționale”, răspunsul este evident: din pricină că din chiar ceasul apariției lor, indiferent de momentul istoric, statele-națiune au fost multietnice.
Statele-națiune ca entități teritoriale coerente, ca state suverane și independente, subiecte de drept internațional, s-au constituit pe principiul naționalităților: teritoriul aparține grupului etnic majoritar care îl locuiește. Motivul este foarte evident: atât diversificarea ad libitum a structurii multiculturale, cât și omogenizarea culturală a comunităților etnice care au precedat statul-națiune în comunități monoculturale trăind compact pe teritorii bine conturate, s-au dovedit a fi inapte ca suport al unui stat funcțional. Chiar și în epoca globalizării, când granițele se “spiritualizează”, iar banul și informația sunt mijloacele care permit dominația lumii, în construcția unui stat viabil geografia se dovedește a fi mai importantă decât istoria.
Astăzi, dreptul la identitate al minorității, precum și la egalitatea acesteia cu majoritatea sunt dincolo de orice îndoială. Marea sfidare rămâne cum să se evite ca drepturile minoritarilor să fie transformate în mijloace pentru atingerea unor obiective geo-politice așa cum se încearcă cu insistență în cazul autonomiei teritoriale pe criterii etnice a “Ținutului secuiesc” menit să devină “țara mamă din interior” (?!) a maghiarilor din Transilvania.
Pe zi ce trece, devine tot mai evident că acțiunile sistematice de înființare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care reface defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de refuzul schizofrenic al celor care se erijează în lideri ai minorității maghiare din România de a se adecva la realitate, reflexul politicii unei politici neorevizioniste a pașilor mărunți promovate cu asiduitate începând cu 1990.
După eșecul inițial, în martie '90, al “autonomizării” Transilvaniei prin provocarea de conflicte interetnice la Satu Mare și Târgu-Mureș, instrumentul principal al strategiei neorevizioniste a devenit în prezent transformarea unui “ținut secuiesc”, alcătuit din județele Covasna, Harghita și Mureș,
în “țara-mamă din interior” (Ungaria fiind “țara-mamă din exterior”) pentru întreaga maghiarime din Transilvania. Scopul final este, așa cum preconiza la sfârșitul anilor '90 chiar Viktor Orbán, președintele Fidesz - partid radical de dreapta și ultranaționalist - “construirea unei lumi maghiare, cu toate instituțiile ei, de la grădinițe și până la autoguvernările de rigoare”; o enclavă etnică impenetrabilă, stat în statul român...
Este binecunoscut că până în prezent legislația internațională nu prevede nicio formă de autonomie sau drepturi colective care să fie inclusă în zona standardelor pentru minorități. Așa cum a precizat clar Comisia de la Veneția cu prilejul avizului asupra proiectului Legii privind statutul minorităților naționale din România, nici chiar autonomia culturală nu este reglementată de dreptul internațional actual. În plus, Recomandarea nr. 43/1998 privind autonomia teritorială și minoritățile naționale a fost respinsă, în întregime, de Comitetul Miniștrilor în 2002, pe considerentul că dreptul internațional nu consacră conceptul de autonomie teritorială pe baze etnice.
Clamarea de către Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a “ținutului secuiesc” și declararea limbii maghiare ca limbă oficială pe teritoriul său reflectă disperarea liderilor uniunii de a pierde inevitabil avantajele puterii cu care s-au obișnuit și care le-au priit de minune.
Unul dintre argumentele politicienilor maghiari, indiferent că fac parte din UDMR sau Partidul Civic Maghiar (PCM) - filiala Fidesz în România -, Consiliul Național Secuiesc (CNS) sau Consiliul Național Maghiar din Transilvania (CNMT) în favoarea autonomiei, este că în Europa există autonomii pe baze etnice care ar putea fi luate drept exemplu.
Invocate cel mai frecvent ca pilduitoare în acest sens sunt autonomia populației de limba germană din Tirolul de sud și autonomia suedezilor din insula Aland, Finlanda. Toate aceste “autonomii exem-plare” sunt soluții ale unor șarade geo-politice, iar nu la “problema minorităților”. Ele au fost valabile în epoca conceperii lor și într-un context particular.
Despre cât de relevante sunt aceste exemple reiese din prezentarea în edițiile următoare a două dintre cele mai frecvent invocate autonomii.
