Revărsatul zorilor din ziua de 2 Noemvrie 1848, e spasmul unei agonii supreme. Intuiția primejdiei e atât de puternică, încât toată lumea rămasă în oraș și-a căutat refugiul prin grădini.
Cotropitorii sunt lăsați în voia lor să-și continue opera de devastare și în prăvălia comerciantului român, Oltean Nonu, trepădează strident gloata de Secui. Au deșertat vasta încăpere de tot ce-ar putea avea preț pentru dânșii; urmează acum stelajurile și piliturile goale să fie mărunțite în bucăți. Văpăile s-au prelins până la cercevelile geamurilor și de acolo alimentate de aer proaspăt, țâșnesc spre coperiș.
Cine s-a încumetat să dea semnalul de alarmă? Din turla bisericii săsești străbate un vaet de clopot, care se curmă repede. Foc.
Câțiva cetățeni inimoși își uită de primejdia ce-i pândește.
Aproape instinctiv, unii s-au înarmat cu vase de apă și găleți, alții aleargă gâfâind să scoată pompele din șura orâșănească. Inutil elan.
În jurul prăvăliei lui Oltean Nonu s'au strâns cete de glotași privind cu încântare la priveliștea ce li se oferă; când observă pe cetățeni că vreau să stânjenească incendiul, se'nfuriază. Paturile de pușcă snopesc fără milă în cei cari au îndrăznit să se apropie de foc, restul fuge în plină panică.
Dintr'alt colț de piață se ridică alt nor de fum. Arde clădirea bogătașului Lutsch - unde-și avusese locuința colonelul Urban, bobotită de flăcări, jur împrejurul coperișului. Secuii rânjesc; nu mai încearcă nimeni să se arete la locul sinistrului.
Nici o adiere de vânt nu întețește incendiul; totuși, casele se aprind rând pe rând ca niște imense ruguri. Prin norii de fum des înecăcios, abia străbate paloarea de pucioasă a soarelui. Limbi sângerii ale flăcărilor au încins vasta piață a orașului și în această fioroasă iluminare de amfiteatru se petrec scene ce depășesc cea mai macabră fantezie. Glotașii secui inebriați de băutură se iau la ceartă; cei cari poartă poveri de pradă în spate se încolțesc, jinduit fiecare la prada celuilalt. Se înfruntă, se lovesc, își rup hainele de pe ei și urletele lor se întețesc sumbru în vâlvoarea focului.
La un moment dat, când furia incendiului transformat cuprinsul pieții într'o mare de flăcări, apare maiorul Zeyk Dominic ginerele baronului Paul Kemeny, însoțit de căpitanul Deesy Alexandru și dă ordinul:
“Unde n'ați prădat, prădați! Unde nu arde, aprindeți!”
Într-o clipă se risipesc soldații din jurul lor, în toate direcțiile, transmițând porunca din gură în gură. Ultimele porți ferecate răbufnesc în țăndări, cedând poftei feroce de distrugere. Nu mai există loc sfințit în fața acestor neoameni.
Pe la orele 3 după masa, urue prelung bolțile pacinice al bisericei săsești - clădită de prin anul 1330 - de trepădatul incendiarilor. Băncile de stejar și altarul se așchiază într'o clipă, grămezile stivuite ard cu flacără înaltă. Pe oginele gotice vâjăe torente de flăcări. Impozantul turn domină simbolic orașul transformat într'o vastă necropolă - luminând ca o făclie uriașă depărtările.
În capătul orașului dinspre Breaza, arde spitalul militar.
Zaristea de jerăgae încinge păreții înalți de piatră. Cei 27 mutilați și grav râniți - vânători bucovineni, grăniceri și glotași români - au fost uitați în paturile lor de suferință. Secuii îi descoperiseră însă și vânzolind victimele în fața clădirii, le uciseseră, ca apoi să aprindă clădirea deasupra lor. Cadavrele carbonizate se puteau limpede desluși sub dărâmături.
Martin Emmrich, care înfățișează în cronica sa interminabilele scene de barbarie petrecute în oraș, își căutase refugiul sub cerul liber. Luat la goană de doi “onkentes-i”, sărise gardurile în salturi juvenile, încercând să evite în zig-zag gloanțele descărcate în urma sa. Era însoțit în fuga sa besmetică, de preotul-predicator Kinn, pe care-l întâlnise la întâmplare. Neputându-și găsi ascunziș potrivit în grădini, se hotărîră amândoi să urce în podul cu fân, deasupra unui grajd părăsit - lucru ce le reuși destul de ușor. În timp ce preotul predicator se ruga cu mâinile ridicate, Martin Emmrich urmărea printr'o crepătură a păretelui de scânduri, care se petreceau pe-afară.
“Ulița bisericii (azi strada Ion I. C. Brătianu) ardea de ambele laturi, propagându-se focul din ce în ce mai mult în direcția ascunzișului nostru, așa că ne aflam într'o situație plină de pericol. Auzind vorbele celor doi nemernici, ni se sbârli părul de groază, așteptând clipă de clipă să vedem grajdul incendiat. După acest moment de supremă înfiorare, ce l-am petrecut în cursul teribilei catastrofe, ieșiră Secuii din grajd și trecură prin curte spre uliță, de unde veniseră. Fără zăbavă scoaserăm fânul din gura podului și coborîrăm pe scara lăsată. Înfruntând primejdia de a fi prinși sau împușcați - mai bine - decât chinuita sucombare în flăcări”.
Mișcarea în liber domoli, atrocea încordare a nervilor, deși frica de-a fi descoperiți nu le dădea odihnă, într'un târziu, își dădură seama că focul, cuprinzând de jur împrejur clădirile, transformase grădinile în cari se aflau într'un ostrov apărat, printr'un cordon de flăcări, peste cari nu mai putea străbate nimeni. Acestei împrejurări unice în felul ei, îi mulțumiră cei mai mulți cetățeni ai Reghinului rămași în oraș, mântuirea vieții.
Jerăgaia colcăindă continuă să mistue interiorul caselor. De prin străzi se mai auzeau, când și când, strigăte de “Eljen a magyar!” - însoțite de pușcături. Accentul glasurilor nu mai avea timbru secuiesc. După cum se aflase mai târziu, tăbărise lăpădătura satelor din jur să desăvârșească prădarea orașului.
Abia a treia zi, Sâmbătă la 4 Noemvrie 1848, îndrăsni Emmrich să iasă din ascunziș: “Până la casa cumnatului meu - scrie el - n'am văzut decât agonia unui râmător rănit printr'o împunsătură de lance, apoi cadavrul pe jumătate carbonizat al cetățeanului Ioan Konderth și a celor doi Secui; un al treilea Secui se lupta cu moartea. Continuându-mi drumul mai spre deal, tabloul deveni din ce în ce mai înfiorător înaintea caselor lor de odinioară, zăceau în tina uliții - descoperite și desculțe - cadavrele bunului și veselului cetățean Gheorghe Wellmann, apoi acela al lui Ioan Lutsch senior, al văduvei Ioan Wellmann.
(va urma)
