DE CE NU VOR ROMÂNII UN NOU MARȘ AL SECUILOR LA TÂRGU-MUREȘ? PASUL SPRE ANARHIE (X)

Distribuie pe:

Ferocitatea celor cari pângăriseră orașul Reghin, n'o poate nimic ilustra mai pregnant, decât tragica pătimire a unor cetățeni surprinși de rebeli prin casele lor. Bătrânului Schulier Ioan, de pildă, îi atârnaseră Secuii un săculeț în spate - ca gluma sinistră să aibă o mai lungă durată - și îl prigoniră între răcnete de „mozdulj!" (mișcă!), înțepându-l

cu baionetele. Alt cetățean - un oarecare Konderth, de profesiune pielar, fusese răstignit de gardina porții și țintuit cu piroane la mâini și picioare. Un cui repezit în țeastă îi provocase moartea.

Atrocități se săvârșiseră și mai `nainte. Curțile nobililor din jurul Reghinului fuseseră devastate și jefuite, dar excesele de sălbătăcie nu fuseseră prin nimic încurajate. Dimpotrivă. Colonelul Urban, în scurta sa poposire în Reghin, se căznise să readucă încrederea în autoritatea respectivă.

Metoda de represiune aleasă de Urban nu este lipsită de originalitate, fiind adaptată mentalității de pe atuncia a poporului.

E lesne de imaginat ce senzație formidabilă va fi provocat în oraș hotărirea colonelului de-a se executa în masă un grup de răufăcători surprinși în flagrant, la prădarea conacului Banffy din Breaza. Vinovații fuseseră expuși vederii publice, legați cobză de mâini și picioare și trântiți pe foaie, pe niște estrade de scânduri anume amenajate în acest scop.

Cetățenii sași, atât de îngrijorați altfel de avutul lor, se dovediră cei mai înverșunați solicitatori de grație pentru acești „oameni săraci", cari, după părerea lor, nu făptuiseră așa păcat mare împotriva „domnului de la țară" ca să merite pedeapsa cu moartea. Ofițerul comandant - se lăsă convins de mulțime și, înfruntând cu amenințări cumplite pe cei condamnați, le iertă pedeapsa, ordonând plutonului care-i conducea la locul de execuție, să-i pună în libertate.

Firava încercare de-a obține, prin mijloace de intimidare, întremarea spiritului de civilizație o zădărnici invazia Secuilor cu desăvârșire.

În orașul părăsit nu rămăsese nimeni care să mențină măcar un simulacru de autoritate. Cetele formate în suburbia Reghinului unguresc pentru paza ordinei se declară ele înseși la furturi și excese, jefuind bruma de avut ce mai rămăsese prin casele pustiite.

Între asemenea împrejurări, nu poate mira că vestea venirii unui puternic detașament de armată regulată în oraș, fusese salutată de nefericiții cetățeni ca o solie mesianică. În adevăr, generalul Gedeon, ocupând capitala Secuilor, Târgu-Mureș, se cugetase să restabilească legătura cu trupele colonelului Urban și trimisese în acest scop pe colonelul Glaeser cu infanterie și artilerie numeroasă la Reghin. Cuvintele de „bun sosit" rostite de preotul-predicator Kinn la intrarea trupelor în oraș, reoglindeau sfâșietoarea mizerie și desnădejde a cetățenilor. Spectrul foamei și furiile anarhiei făcuseră viața insuportabilă.

Nici nu se plini bine săptămâna și colonelul Glaeser fu rechemat, lăsând vraiște opera de refacere inaugurată prin câteva măsuri chibzuite. Și, după cum era firesc, odată cu plecarea armatei regulate, reizbucniră desordinele; de astă dată însă conduceau Sașii.

Un magnat ungur - Ludovic Szarvadi din Szeplak (azi Goreni) - recunoscut de cătră niște săteni din comuna Dedrad în piața orașului, fu prins și oribil mutilat; cadavrul său îl vânzoliră criminalii până în capătul de sus al orașului, unde-l aruncară apoi în șanțul șoselei. Alte omoruri din răzbunare succedară între orășeni; setea de vindictă buimăcise mințile.

De altfel, incoherența evenimentelor de pe marea arenă politică sporea desorientarea generală. După retragerea sa de la Reghin, colonelul Urban zorise intervenția generalului Wardener din Bucovina și întărindu-și astfel forțele armate, pornise la ofensivă în direcția Clujului, fără să mai aștepte instrucțiuni din Sibiu. Rezistența ungurească - galvanizată pe-o clipă în fața orășelului Gherla - fu repede înfrântă și Urban intră victorios în capitala Ardealului la 17 Noemvrie 1848. Cu trei zile în urmă, ajunsese la publicitate scrisoarea autografă a împăratului Ferdinand V cătră Emeric Miko, prin care suveranul restabilea gubemiul Transilvaniei, încredințând puterea acestui magnat urgisit atât de Români, cât și de Sași pentru faptul că prezidase faimoasa adunare a Secuilor de la Agyagfalva.

Consiliile naționale românești și săsești țâșniră din amorțeala consfătuirilor. Contele Sașilor, Salmen din Sibiu, adresă un manifest de viguroasă alipire și credință cătră casa de Habsburg în numele populațiunii săsești, în același timp însă, protestă vehement contra înscăunării lui Emeric Miko de guvernator al Transilvaniei. Românii, la rândul lor, refuzau cu aceeași îndărătnicie să se supună autorității guberniului din Cluj. Acela, însă, care deținea realmente puterea în Transilvania - comandantul suprem al trupelor regulate din Transilvania, generalul Puchner - se dovedi cu totul inferior răspunderilor ce-l așteptau, neștiind ce atitudine să observe.

Extrem de iritabil, avu una dintre cele mai deplorabile ieșiri împotriva comitetului național român din Sibiu, care prin reprezentanții săi se prezintase la locuința generalului, să-l omagieze pentru victoria repurtată de generalul Gedeon, la Târgu-Mureș. Puchner se folosi de acest prilej solemn să facă aspre imputări fruntașilor români pentru lipsa de disciplină a gloatelor românești. Aparență înșelătoare că răzmirița ungurească este înăbușită, îl făcuse să se cugete la dezarmarea Românilor, - unica și ultima rezervă de apărare a vulturului bicefal, răsnit din cuibul său ancestral.

În realitate, grație spiritului ofensiv al colonelului Urban, Ungurii mergeau din catastrofă în catastrofă. Gloatele maghiare ale faimosului Katona fură rușinos bătute la Dej și resturile armatei de sub generalul Baldacci fuseseră respinse până la Ciucear. Gelozia ambițiilor militare însă n'a îngăduit exploatarea acestor succese, deoparte, fiindcă generalul Wardener întrerupse conștient orice cooperare cu trupele lui Urban, de altă parte Puchner, neîncuviințând operațiunile militare dincolo de hotarele ardelene, revocase brigada Schurter, provocând astfel o fatală împuținare a forțelor armate ce apărau frontul apusean.

Pseudo-guvernatorul Emeric Miko plecase la Viena să-și reconfirme mandatul printr'o nouă scrisoare autografă a împăratului, în timp ce delegațiile române și săsești obținură de la parlamentul din Ollmiitz desavuarea rescriptelor împărătești. Criza de autoritate luă însă proporții și mai haotice prin abdicarea bătrânului monarh Ferdinand V în favorul nepotului său Francisc Iosif, întâmplată la 2 Decemvrie 1848.

Domnia absolutistă a Habsburgilor vădea toate semnele descompunerii.

Și Ludovic Kossuth - fire de despot - pândea momentul spre a putea confisca în favorul egoismului maghiar, toate beneficiile revoluției, fără să consimtă la niciun sacrificiu de ordin național față de popoarele conlocuitoare.

 

(va urma)

Lasă un comentariu