«Ieșirea din iarnă» - un alt volum antologat al poetului Lazăr Lădariu, (Editura TIPOMUR, Târgu-Mureș, 1997. Coperta de Mariana Cristescu) - cuprinde tot un grupaj de zece poeme în care autorul își definește dubla, kantiana însușire: aceea de a trăi pe pământ, cu privirea veșnic îndreptată spre cerul înstelat de deasupra: «să fii pe întinsul acesta, / cu ochiul dincolo văzător / singurul paznic / al umbrelor fără stăpân». (Ieșirea din iarnă). Poetul se recunoaște un solitar în turnul de veghe așteptând clipa saltului suprem: «uitat în turnul meu de veghe / simt limba grea de clopot iarăși / și-n dangăt lung, de înviere, / în cer fereastră tai / și mă arunc». (Fereastră tai în cer). Clopotul e un element nelipsit din toate volumele și el apare în diverse ocazii, fie ca un șir de clopote care-l cheamă, fie în dangăt lung și sfârșietor care anunță ceva, oricum el este un simbol al vestirii. «Bătrân ca drumul ce îmi duce pașii / mai singur azi în vis mă-ntorc acasă anii, / și casele tresar: cine-i străinul? /
Iar piatra de sub tâmplă mă alungă. // Nu știu dacă de vină-i vremea tot mai rea din urmă, / când umbra serii peste mine se prăvale / sub coasta stângă-n tainică vecernie / șiragul cel de clopote mă cheamă». (Șiragul cel de clopote mă cheamă). «Zăpezi dilematice» - este de asemenea o anthologie, apărută în 1999 la Editura Tipomur. Același vers amplu, orchestrat pe o suită de voci și de instrumente, se recunoaște și-n acest grupaj reprezentativ care începe cu o «Bucurie simplă», în care autorul slăvește minunăția întâmplărilor neprevăzute, a lucrurilor obișnuite care, totuși, dau savoare vieții: «slavă, / slavă, / cântăm nervurilor frunzei luminându-ne palma / sub ochii noștri fotografiind în exclusivitate / verzi tentacule, / ritmic tact în pielea argintie / a cutiilor de conserve / se ridică vie pădurea;// pe sub iarbă se aude un tren / sau poate și mai adânc / pe sub noi trece, o singură dată la o sută de ani, / miriapodul». Și în acest grupaj apare motivul șarpelui casei, ca simbol al ceasului amiezii, când își face siesta și își leapădă pielea în iarbă.
Umbra (mai grea decât trupul), zborul păsării, cerul, șarpele, ninsoarea, clopotul valurile, sabia, șopârla, arlechinul, acrobatul și clovnul sunt elemente lirice pentru construcție. Un alt volum este «Onomastica ierbii», Editura Tipomur, Târgu-Murș, 2001. Aici apar personaje stranii precum «Vânătorii de tăceri» : „E ora când vin, / tiptil, / rătăciții vânători de tăceri, / în uriașe rucsacuri / ducând, / sub lacăte mari, / uneltele lor cu cifruri secrete; // trec încet câte doi, / de mână, / prin pupilele mele, / atenți la fiecare mișcare / a ierbii abia trezite din somn; // cu liniștea în pământuri ascunsă, / prin culori mișcătoare, / din cele două direcții ei vin / să schimbe sacii lor / grei de cuvinte; // la ceasul serii văzuți, / vânătorii cu aură / de litere mari, / anume alese, / trec iar peste deal / pe un nor luminos». Culoarea preferată a poetului este albul. Vietatea: pasărea, sinonimă cuvântului. Alte coordonate lirice: ninsoarea, așteptarea, gara, munții, iarba, floarea soarelui, miriapodul, zidul, secundele, cerul, colivia, gratiile, pustia, pământul, furtuna, cuibul, semințele, rugurile, cohortele de frunze ș.a. Un poem aparte care se distinge este „Icoane de sfârșit de veac": „Bat clopote prelung în zare /
De-ngropăciune de mileniu și de an, / Din Alba-Iulia, în Putna lui Ștefan cel Mare, / Credința dă floare în suflet de țăran. / Din ramele-nceputului de secol, / Icoane rătăcind prin munți înalți, / Coboară toți ai mei, tăcuți prin viscol, / Pe caii murgi de brumă-ncălecați. / Îl văd pe tata trist și încruntat, / La sânge rasă e fața-i de pământ / Cu brici de ger, în holde-nveșmântat, / El, veșnic sol cu-al gliei legământ. / O văd pe mama cea rămasă-n drum, / Să mă petreacă-n școli și în domnie, / O lacrimă-ascunzând în zâmbetul de fum, / Acolo-n cap de pod și de vecie. / Și-mi văd și frații, pe-ai mei toți, / Cu palma aspră mângâind ogorul, / Făclii prin vremea asta de nepoți, / Urmașilor ducându-le, greu, dorul. / Trec toți, tăcute cruci, icoane sfinte, / Făr' să privească unul înapoi, / Și-aud scâncind, în urma lor, prin ploi / Și prin zăpezi, puține, ca de leac, / Cățel supus, urmându-le cuminte, / Colindul de sfârșit de veac".
Filonul autentic patriotic străbate tot acest poem înflorind în metafore.
Altundeva, poetul se recunoaște pasăre din codru: „Pasăre în codru-am fost / Din arat și până-n iarnă / Primăvara a trecut / Cu lumini la subsuoară, / Peste râu cu apă lină / Trecu vânt cu șa de rouă. / Vara am lăsat-o-n urmă / Cu a ei gură de fragi / Și cu floarea de pe coasă, / Tremurând sub 'nalții fagi. / Toamna-și clatină arama, / Cătinel să treacă munții, / Dimineața-și trage geana / Și părul din seri cu lună. / Iarna-și sună iar argintul, / Dorul arde zilele, / La fântâni, lângă pârleaz, / Sub cojoc dorm satele." În același spirit al reîntoarcerii la vatră se înscrie și poemul: „S-a-ntors Ion acasă" și se vorbește aici de înstrăinare: „S-a-ntors Ion acasă din moartele orașe, / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase. / S-a-ntors din morți cel dătător de nume / al țării hăcuite de-nstrăinați de mume. / S-a-ntors, cu palma-i aspră să mângâie pământul / rămas în amintiri cu trupul greu, / cu dorul și cu vântul. / Și-a pus cămașa albă și încălțări de rouă, / și-a dat cu briciul aspru pe barba lui, / răzor de spini. / Pășește rar Ion, / cu el se-ntorc strămoșii, / pe palme cu biserici, / răsună prin hrisoave oftatul greu din cronici./ Se-ntorc din țintirime să dea tribut la vreme / cu coasa arsă-n timpuri, cu plugul să îi cheme. / S-a-ntors Ion acasă din moartele orașe / cu gândul alb al pâinii, cu val de frig în oase./ Și-aude-o-nstrăinare gemând, / acolo-n fundul / pământului furat cu fapta și cuvântul./ Din morți Ion se întoarce / la vii ce-l ocolesc, / tresar bătrâne case, / mirate se întreabă / și nu-l mai recunosc".
1 ianuarie 2019
(va urma)
