Motto: “Genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor”. (Charles Tannock, Președintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Parlamentul European)
Un nou scandal diplomatic pe tema Genocidului armean a inflamat, din nou, spiritele, luna trecută, între Franța și Turcia. “Acuzațiile cu privire la așa-numitul genocid armean (n.n. - Genocidul «uitat», «Metz Yegern») sunt minciuni politice care nu au niciun temei legal, contrar faptelor istorice. Ele sunt nule și neavenite pentru Turcia”, a declarat purtătorul de cuvânt al președinției turce, Ibrahim Kalin.
Este arhicunoscut faptul că tocmai refuzul de a recunoaște crimele împotriva armenilor ține Turcia în așteptare la ușa Uniunii Europene.
“Cei care ignoră apelul președintelui turc Recep Tayyip Erdogan, din 2005, de a înființa o comisie comună de istorici, pentru a aduce lumină asupra realităților istorice, încearcă să manipuleze evenimentele istorice”, a adăugat Kalin, spunând că Macron, pus la colț de inamici politici, și după luni întregi de proteste, încearcă să se salveze prin folosirea evenimentelor istorice ca arme politice.
Macron a spus, în ziua de 5 februarie, că 24 aprilie 2019 va fi “data la care Franța va comemora genocidul armean”. El a declarat că l-a informat pe Erdogan de mai multă vreme despre decizia respectivă, adăugând că dorește să mențină un dialog deschis cu Turcia: “Avem dezacorduri cu privire la lupta împotriva Statului Islamic, la respectarea drepturilor omului în Turcia și la genocidul armean. De asemenea, avem multe puncte cu care suntem de acord, cum ar fi necesitatea unei tranziții politice în Siria. Ca atare, dialogul cu Turcia este indispensabil”, susține președintele francez. De fapt, Franța a recunoscut oficial în 2001 uciderea armenilor (din anul 1915) ca genocid. De fapt, peste 20 de țări, inclusiv Rusia, precum și Papa Francisc, au recunoscut genocidul armenilor din 1915. Turcia neagă în continuare că ar fi existat o campanie susținută de ucidere a creștinilor armeni în timpul Primului Război Mondial. Turcii susțin că ce s-a întâmplat în 1915 nu poate fi calificat drept genocid și că cifra de 1,5 milioane de morți, susținută de comunitatea armeană, este mult exagerată.
Parlamentul german a aprobat o rezoluție prin care recunoaște genocidul armean din 1915, deși turcii amenință că acest gest ar putea duce la deteriorarea relațiilor dintre Germania și Turcia. Conform BBC, cancelarul Angela Merkel nu a fost prezentă la vot, însă partidul pe care îl reprezintă și partenerii săi de coaliție au sprijinit rezoluția, care a fost adoptată cu un număr foarte mare de voturi. Parlamentarii germani au fost însă presați de turci înaintea votului, inclusiv prin amenințări și email-uri abuzive, susține presa germană. Rezoluția adoptată recunoaște și faptul că Germania, la acea vreme aliată a Imperiului otoman, poartă o parte din vină pentru că nu a făcut nimic pentru a opri masacrul armenilor.
În fiecare an, în ziua de 24 aprilie, inimile armenilor din lumea întreagă zvâcnesc mai puternic, împletindu-și ritmul cu dangătul clopotelor amintind masacrul, Metz Yeghern - Marele Rău, genocidul, holocaustul căruia i-au căzut victime peste două milioane de suflete. Două milioane de morți și niciun vinovat!!! Fiindcă Turcia - nomina odiosa -, care, acum, se înghesuie să intre în Europa pe ușa din dos, deși face afaceri cu Isis și învârteli cu cei care au organizat exodul apocaliptic al migranților, refuză să-și recunoască vreo vinovăție de proporții în problema armeană.
Aroganța președintelui Erdogan, care de mult se visează, și deja se și vede, probabil, ditamai califul, stăpân pe mapamond, nu mai miră pe nimeni. În fond, el nu face altceva decât să continue aspirațiile imperiale, belicoase și criminale ale antecesorilor săi, cu care și Țările Române (și nu numai ele) s-au confruntat secole la rând.
Masacrul armenilor sau Genocidul uitat se referă la două evenimente distincte, dar care au legătură între ele: campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II, între anii 1894-1896, și deportarea și eliminarea armenilor, de către guvernul Junilor turci, între anii 1915-1916. Termenul genocid e asociat celui de-al doilea episod, comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid, au fost omorâți aproape două milioane de armeni.
Primul masacru a fost însă doar... uvertura.
“În 1890, în Imperiul Otoman existau în jur de două milioane de armeni, majoritatea creștini orientali sau catolici. Aspirația popoarelor caucaziene la propria independență și anexarea Armeniei Orientale la Imperiul Rus duc la pierderea echilibrului existent. În acest climat, destul de agitat, acțiunea armeană se explică pe două fronturi: primul - la Constantinopol, unde Patriarhul armean susținea problema recunoașterii armenilor, și al doilea - în Armenia, unde se nasc primele partide revoluționare clandestine. Sultanul Abdul Hamid II, preocupat de activismul armean, dar și de dezvoltarea economică pe care acest popor începea să o cunoască, decide punerea în mișcare a unui pogrom, cu ocazia căruia sunt uciși 200.000 de armeni, începând cu anul 1895. Totul se petrece sub ochii puterilor europene, care, cum vor face și mai târziu, nu reușesc să ia nicio inițiativă în a apăra popoarele asuprite. Reacția armeană a fost aceea de a crea Federația Revoluționară Armeană, numită și Dachnak, cu baze în apropiata Armenie Rusă, și susținută de populațiile locale. Trebuie subliniat că armenii erau susținuți de Rusia în lupta lor pentru independență, aceasta aspirând să anexeze teritorii otomane și eventual să-și apropie Constantinopolul. Pentru a înăbuși mișcarea autonomistă armeană, guvernul otoman i-a încurajat pe kurzi, cu care împărțise teritoriul Armeniei istorice.” De fapt, pe kurzi i-au mințit mai toți stăpânii lumii că le dau țara înapoi, folosindu-i ca luptători pentru orice alte cauze în afară de cea a propriei independențe.
Presiunea kurdă și creșterea taxelor impuse de guvernul turc i-au exasperat pe armeni până la revoltă. “Armata otomană, împreună cu armata kurdă, au răspuns revoltei, ucigând mii de armeni și arzând satele (1894). După doi ani, probabil pentru a obține atenția internațională, câțiva revoluționari armeni au ocupat Banca otomană de la Istanbul. Reacția a dus la un pogrom antiarmenesc din partea turcilor musulmani, în care și-au pierdut viața în jur de 50.000 de armeni.”
Mergem mai departe! În preajma Primului Război Mondial, Imperiul Otoman era condus de guvernul Junilor turci. “Aceștia păreau intenționați să combată sistemul imperialist și să creeze o federație formată din toate popoarele care fuseseră anterior cuprinse în imperiu. Însă conceptele naționalismului turc, precum și crearea unei federații otomane au fost cu totul contrare comportamentului lor, aceștia considerând elementul armean ca un pericol intern ce trebuia combătut. Exista teama că armenii ar putea să se alieze cu Rusia, rivala de secole a otomanilor pentru supremația în Peninsula Balcanică și în Caucaz. Deja în 1909 au loc primele masacre: în Cilicia, unde sunt uciși în jur de 30.000 de armeni de către forțele partidului Ittihad ve Tarakki (Uniune și Progres). Totul fusese consecința ideologiei turce care avea la bază panturcismul (curent puternic naționalist și iredentist) și turanismul (care caracteriza independența națională și rasa pură).
În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armenești ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană. În acest timp, armata armeană era ajutată și înarmată și de Franța, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane. Justificându-și actele proprii ca reacție la amenințarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naționaliști armeni și au dat ordine de deportare a unei bune părți a populației armenești din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deșerturile din Siria și Mesopotamia.”
Peste 1.200.000 de persoane au murit de foame, boli și extenuare. Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populația armeană și deportase alte sute de mii din ținuturile lor ancestrale.
“După cum se știe, în planurile panislamismului și ale panturismului, devenite politică de stat în Imperiul Otoman, eliminarea, distrugerea și asimilarea armenilor era una dintre problemele importante și stringente. Se știe, de asemenea, că, în «rezolvarea», cu puțin zgomot și cu mare succes, a Chestiunii Armene, scăparea de elementul armean, prin aceasta netezindu-se drumul creării «Marelui Turan», Comitetul Central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul și forurile locale ale autorității au folosit starea de război.
Având un plan amănunțit, pregătit în prealabil, în 1915-1916, s-a îndeplinit exterminarea armenilor occidentali - Marele Genocid Armean. În Armenia Occidentală și în regiunile populate de armeni din Turcia, au fost masacrați, dislocați și lichidați pe drumurile deportării sau au fost exterminați în deșerturile Mesopotamiei circa 1,5 milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean și două treimi din segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s-au limitat la atât. Au fost convertiți forțat la mahomedanism aproape 200 de mii de armeni, circa un milion s-au răspândit în lume, au fost prădate și distruse valorile materiale și spirituale ale Armeniei Occidentale. Toate acestea erau urmările directe ale Genocidului. Cu toate acestea, în comparație cu Holocaustul, majoritatea oamenilor știu puține despre acest episod sumbru”.
“Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate, în comunicatele oficiale, evidența dislocării armenilor, încerca să nu permită, atât prin poștă, cât și prin telegraf, răspândirea veștilor cu privire la exterminarea populației armene. Chiar și pentru ambasadele și consulatele țărilor neutre era imposibil de transmis vreun material, nu atât din cauza stării de război, cât pentru că toate telegramele și scrisorile, cu mărturia celor contemporani cu evenimentele, înainte de a ajunge la destinație, treceau prin cabinetele lui Talaat și Enver. Iar faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul Junilor Turci ca fiind măsuri de reprimare a “manifestărilor revoluționare” ale armenilor sau ca o dislocare a populației din rațiuni strategice și de asigurare a vieții armenilor. Cu toate acestea, acțiunea de exterminare nu putea fi ascunsă.”
Mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la iveală. Ca și noi, românii, armenii iartă, dar nu uită. În rest..., orice asemănare cu situații cunoscute este pur întâmplătoare.
(Surse: Wikipedia, HotNews.ro, “Genocidul Armean și poziția țărilor Antantei în anii 1915-1916”, de Lilit Hovhannisian, în culegerea “Probleme ale istoriei și istoriografiei Genocidului Armean”, editată de Muzeul-Institut al Genocidului Armean de pe lângă Academia Națională de Științe a Republicii Armenia - Erevan.)
