- Aprinzând feștila unei lumânări la căpătâiul mormântului TĂU singuratic, mi te închipui tot tânără, tot bună, tot frumoasă, tot veselă, tot zâmbitoare. Și, Doamne, cât de bine îți mai stătea așa îmbrăcată, în mândre haine românești și ardelenești, asemănătoare cu cele ale frumoaselor și harnicelor țărănci ale satelor și cătunelor văilor Târnavelor, Mureșului, Oltului, Cibinului, Hârtibaciului, Sadului și Gurghiului! Atunci când ai trecut dincolo de astă lume, buna mea mamă bună, erai o bătrânică plăcut îmbătrânită de mulți ani ai TĂI. Dar și de multele și feluritele lor necazuri. Acum stai nemișcată în mormânt, atentă parcă să-mi asculți gândurile de regrete și de multă jale, eu destăinuindu-mă că, atunci când nici Tu nu ai mai fost, am simțit că îmbătrânesc cu adevărat. Și, Doamne Sfinte, cât de plăcut mai era în vremea când vocea TA blândă îmi spunea “măi copile!”.
- Scumpa mea femeie, fată, mamă, bunică sau străbunică româncă, ți-am prins mărțișorul primăverii în piept, pentru că-mi ești tare dragă. TU, fiind binecuvântată de Dumnezeu să perpetuezi specia umană, devenind mama tuturor bărbaților și femeilor care s-au născut și se vor naște pe acest Pământ. În al doilea rând, pentru că TU continui să argumentezi, prin însăși existența și menirea ta pe Pământ, adevărul adevărat al omenosului și firescului dar și har al Omului-Om: acela de a întemeia familia dintr-un bărbat, femeie și propriii lor copii. Nicidecum, din doi inși sau din două inse. Cupluri alcătuite împotriva firii, dar care, mai devreme sau mai târziu, pretind că au dreptul legitim de a înfia copii, devenind, astfel, părinții cei mai nefirești posibili ai copiilor altor părinți. În al treilea rând, pentru că TU știi cel mai bine că soții sunt soți, doar atunci când își unesc destinele în fața Altarului Bisericii, că Sfânta Taină a Cununiei presupune ca cei doi soți să își asume toate responsabilitățile, iar prima și cea mai importantă dintre ele este nașterea pruncilor, creșterea, educarea și îndrumarea lor. În al patrulea rând, și nu ultimul din toate câte sunt, pentru că TU, femeie bună și cuminte, mereu ne dovedești că ești capabilă să îndeplinești, deodată, câteva principale roluri ale vieții. Astfel că, elevă fiind, ești deșteaptă și silitoare la învățătură, ascultătoare de părinți și de dascălii de școală, iar trecând dincolo de vârsta majoratului, ești femeie destoinică, inteligentă și corectă în mai toate meseriile și profesiile folositoare, soție iubitoare, mamă ocrotitoare și vrednică gospodină! Și, apoi, nu trebuie uitat nici adevărul că mama-i numai una. Spre exemplificare, vă ofer lectura unei creștinești și pilduitoare întâmplări, petrecută undeva departe în lume, în timpul luptelor dintre două triburi războinice rivale. Învingătorii, în luptă, răpesc un copil al celuilalt trib și se retrag pe căi numai de ei știute, sus în munții înalți și prăpăstioși. Curând, pe urmele răpitorilor pornesc cei mai viteji și puternici războinici. După zile și nopți de chin, în încercarea zadarnică de a urca abruptul stâncos al acelui munte, recuperatorii se dau bătuți, renunțând. Și, culmea culmilor! Când să pornească pe drumul de întoarcere spre casele lor, văd o femeie care se apropie de ei, purtând teafăr în brațe copilul răpit! La întrebarea: “Cum de tu ai izbutit, iar noi nu?”, femeia-mamă a răspuns: “Pentru că nu era copilul niciunuia dintre voi!”.
Gânduri îngândurate adresate femeii
Primul dintre ele fiind decupat din scrisul versificat al poetului Mihai Eminescu (1850-1889): “Și cu acel smerit surâs,/ Cu acea blândă față,/ Să faci din viața mea un vis, / Din visul meu o viață...”; * Poetul antic latin Publius Virgilius Syarus (n.70 î. Hr.): “Femeia cinstită își alege soțul cu mintea, nu cu ochii”; “Nevasta bună își conduce soțul supunându-i-se”; Romancierul rus Lev Tolstoi (1828-1910): “Toate femeile fericite seamănă unele cu altele. Fiecare femeie nefericită este nefericită în felul ei”; “Mama mea și a multor altora ca mine: ideal de femeie, fermecătoare și venerată”; “Copiii vin direct de la Dumnezeu”; O sinceră și universală declarație de dragoste a oricărui bărbat, adresată soției sau iubitei sale: “TU ai fost și ai rămas iubirea iubirilor mele”; Era nevasta vrednică a bărbatului ei harnic și priceput, precum și o mamă iubitoare a copiilor săi cuminți și destoinici la învățătură; Părinții-s ca sfinții:/ Ne păzesc pe noi,/ Când sunt în viață,/ Când sunt printre nori!
Buna bunică a mamei mele bune
Îmi amintesc cu drag că, adeseori, buna mea străbunică (Eufimia, bunica mamei mele, Victoria) dimineața, când se spăla pe obraji și își piaptănă părul înălbit de trecerea multor ani, nu numai că mereu îmi repeta aceleași vorbe, dar o făcea cu atâta exactitate în glas, încât până și rostirea cuvintelor era mereu la fel. Neuitând nici măcar un cuvânt sau o cât de mică intonație. Și asta se întâmpla indiferent de era veselă sau tristă. Ia deslușiți și domniile voastre înțelesul scurtelor sale vorbe “Nu numai eu, ci și copiii, nepoții și strănepoții mei, încă mai țin minte cât de frumoasă eram în anii tinereții mele! Acum, dragă Neluțule drag, din chipul meu de altădată a mai rămas numai culoarea albastră a ochilor. Doar ei îmi mai întineresc, cumva, obrajii veștejiți de mulții ani ai bătrâneții. Noroc și cu acel tablou de nuntă, de deasupra patului meu, și al răposatului meu bărbat. Străbunicul tău. Când ne-o tras în chip, bătrânul fotograf sas al Agnitei, era în toamna anului 1889, iar eu nu împlinisem încă vârsta de 17 ani. În vreme ce “badea Ion”, cum îi spuneam eu până a nu mă fi măritat cu el, abia de sfârșise cu armata de trei ani, la împăratul de la Viena”.
