Una dintre moștenirile comune ale Răsăritului și ale Apusului este icoana. Amintim faptul că semnificația icoanei nu se limitează doar la aspectele de ordin istoric ori estetic, concepția potrivit căreia arta sacră ar fi doar o simplă moștenire a trecutului sau una dintre formele posibile ale artei bisericești, este eronată. Marea greșeală ce se comite uneori constă într-o viziune superficială vizavi de importanța artei iconografice, ignorându-se prea des realitatea faptului că icoana, în primul rând, exprimă și este o teologie. Omul timpului nostru trebuie educat și bine pregătit pentru a fi capabil să înțeleagă sensul dogmei cinstirii icoanelor, căci rostul lor nu este ornamental, ci, mai presus de orice, rolul iconografiei este acela de a mărturisi despre Adevărul revelat și propovăduit de Biserică.
Există, din păcate, în lumea eterodoxă, ba chiar și printre creștinii ortodocși, opinii diferite, contradictorii, cu privire la cinstirea și rolul icoanelor în cultul religios, cu toate că, de cele mai multe ori, aceste puncte de vedere diferite nu sunt rău intenționate, dar falsifică adeseori înțelegerea corectă a necesității existenței icoanei în viața comunității creștine. Acest lucru este posibil datorită inexistenței canonizării unui stil sau tip de artă, în ceea ce privește zugrăvirea icoanelor, ceea ce permite omului modern, format de și într-o cultură seculară, străină de Dumnezeu, să susțină că pot sta alături de icoana canonică, încadrată și ea într-o anumită epocă și cultură, și alte genuri sau stiluri artistice, chemate și ele să reflecte alte epoci (L. Uspenscki).
În pictura iconografică apuseană și-au făcut apariția, odată cu începutul sec. al XII-lea, artificialitatea optică, perspectiva, jocul clar-obscurului, aceste noi stiluri având ca scop crearea unei arte mai rafinate, dar care devine mai puțin înclinată către surprinderea directă a transcendentului, acest nou tip de artă, părăsind canoanele tradiției, nu mai este integrată în misterul liturgic, autonomă și subiectivă părăsește biosfera cerească. Crearea artei sacre, în lipsa unui sentiment religios, se accentuează mereu, sfârșitul sec. al XVIII-lea fiind considerat de P. Evdochimov ca un timp în care “arta pierde în mod vizibil legătura organică dintre conținut și formă și se confundă în noaptea rupturilor.” Acceptând inovațiile artistice occidentale seculare, omului contemporan nu-i este greu să lipsească arta bisericească de dimensiunea sacrului, lumea spirituală pe care ea o ascunde, rămânând nerelevată. De fapt, ea nu este lipsită total de conținut, ci acesta este doar transformat după chipul omului modern autonom care, îndepărtându-L pe Dumnezeu din viața și preocupările sale, s-a instalat pe sine însuși în centrul artei, autocontemplându-se, așa încât amprenta sacrului se șterge, iar opera devine un simplu mijloc de voluptate și confort. “Omul s-a întâlnit pe sine însuși și a început să se adore în arta sa”, afirma J. Onimus.
-350x320.jpg)
