Trăim în epoca marilor progrese tehnico-științifice, a căror orientare este spre binele și fericirea omului, în care, paradoxal, se observă o irezistibilă tendință către sălbăticie (primitivism-barbarizare), dezumanizare, descreștinare. În loc ca omul să fie pus în legătură directă cu Protochipul lui, refuzând chipul slavei după care ființa umană a fost creată, civilizația postmodernă (de tipul Pokemon) promovează depersonalizarea cetățeanului. Omul, ca persoană, nu mai are valoare, doar funcția lui contează. Postmodernul trăiește astfel o viață deformată, fără modele autentice, paradoxul vieții sale constând în aceea că, în pofida atropocentrismului vieții moderne, omul apare ca fiind neînsemnat, micșorat, umilit și ignorat. Un om al marginii, marginal și idolatru.
Izvorul idolatriei, identificat cu lumea izolată de Creatorul ei, o lume aflată în descompunere, poate fi epurat prin acceptarea unei alte imagini despre sensul și scopul vieții pământești: sfințenia, comunicată și exprimată admirabil de Icoana lui Hristos, icoana în Biserică și Biserica prin icoană, opunând lumii desacralizate adevărul, unitatea, autenticitatea, autoritatea. Arta iconografică ortodoxă e capabilă să arate relația dintre omul căzut și Dumnezeu, dintre starea actuală a societății și viața morală a persoanei umane, vestind în același timp credinciosului modul în care se poate apropia de starea împlinirii umanității sale. Icoana, arta sacră în general, aflată în atmosfera de rugăciune a Bisericii, dezvăluie închinătorului prăpastia dintre cugetul lumii văzute, a inimii sale învârtoșate, și cugetul (planul) divin. ,,Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul; și pe cât sunt de departe cerurile de pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre''(Isaia 55, 8-9).
Arătându-ne sfințenia celui reprezentat, icoana revelează și exprimă mesajul și voința lui Dumnezeu, conform cărora toți suntem chemați la sfințenie (Matei 5,48; Ioan 17,17-19). Dar nu numai că ne comunică acest mesaj, ci ni-l și luminează hristic. Ceea ce icoana propune lumii căzute în păcat, este pocăința, preschimbarea minții (metanoia), adică acceptarea Împărăției lui Dumnezeu în sufletele noastre. Dacă cuvântul scris vorbește despre frumusețea morală, icoana o arată. Iconografia bisericească nici nu poate arăta altceva decât frumusețea lumii create de Dumnezeu, anarhia, răutatea, necredința etc., însușirile lumii decăzute, transfigurându-se, cu ajutorul ei, în virtuți creștine. Ea descoperă lumii, sensul existenței ei: desăvârșirea.
Înțelegând astfel mesajul artei sacre, se poate vorbi despre o redescoperire semnificativă a icoanei în zilele noaste, care constă în puterea de a orienta atitudinea omului spre adevăratele valori spiritual-morale și în victoria omului, sprijinit pe adevărurile mărturisite de ea, asupra dezumanizării și descompunerii sale morale.
Fundamentată pe Taina Întrupării, icoana ortodoxă este expresia cea mai directă și evidentă a antropologiei creștine, exprimând deplin raportul omului cu Dumnezeu și cu natura creată. În lumea de azi, dogma venerării icoanelor este un răspuns, cel mai consistent, dat tuturor ereziilor, dar mai ales iconoclasmului (vechi sau nou), conglomerat de erori umane care au subminat continuu comuniunea divino-umană și, implicit, antropologia creștină. Refuzând chipul opac al iconoclastului, conștiința sobornicească a Bisericii afirmă cu tărie triumful icoanei, prin sărbătoarea din Duminica Ortodoxiei.
Imaginea unei lumi conduse spre o altă destinație, al cărei chip este acela al unei ,,desfrânate'', este denunțat de imaginea sacră ortodoxă, astfel orientată încât să poată comunica omului postmodern adevărul revelat. Totuși, pentru a putea vorbi despre o autentică renaștere a iconografiei bisericești, e necesar să se opună inovațiilor artei moderne autonome, formele tradiționale ale artei ortodoxe, creației pictorului autonom, creația sobornicească, caracterizată de canon și nu de stil, căci ceea ce e canonic e eclesial, și ceea ce e eclesial e sobornicesc. În concepția Bisericii de Răsărit, norma canonică asigură transmiterea fidelă a adevărului revelat, icoana canonică mărturisind dreapta credință, independent de scăderile spirituale și artistice ale pictorului (P. Florenscki).
Creștinul mileniului trei trebuie să sesizeze realismul icoanei, pentru a-i înțelege taina, teologia mistică pe care o exprimă în culori și prin imagine, căci icoana este o cale infailibilă de comuniune a omului cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, iar de felul în care percepem această realitate depinde însăși renașterea noastră spirituală ca persoane, neam, popoare. În acest sens, icoana poate constitui un semn al ecumenicității și, deci, al consolidării creștinismului pe plan mondial.
Să zicem NU lui Pokemon! Viața nu e un simplu joc! Nu sunt virtuali și nu-i găsim aiurea, monștri sunt în noi!
