Domnitorul și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a umplut țara, cronica și veacul cu faptele sale, trecând la cele veșnice în ziua de 2 iulie 1504, nu înainte de a rosti aceste cuvinte: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinereții n-au putut a mă sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuși Hristos...". Dumnezeu l-a chemat să-i răsplătească truda vieții pământești pentru apărarea credinței, pentru îmbogățirea istoriei și pentru păstrarea ființei naționale. De aceea, posteritatea i-a creat un nimb de nemurire, iar în anul 1992 a fost canonizat, ca „până la sfârșitul veacurilor, să fie pomenit laolaltă cu bărbații cei cuvioși și sfinți ai Bisericii". Din întreaga literatură contemporană, dedicată lui se consideră că a fost o personalitate uimitoare, tumultoasă, cu imense resurse spirituale, legat de tradiția neamului său. El este și rămâne în conștiința românească „apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte", vas ales al lucrării harului lui Dumnezeu în el, pentru binele Bisericii lui Hristos. A fost un domnitor strălucit și popular și se cuvine să-i cunoaștem virtuțile prin care el rămâne - așa cum spunea Nicolae Iorga - „cea mai curată icoană a sufletului poporului român". Prin virtuțile sale, slăvitul voievod ne arată că esențial în creștinism este împlinirea voii lui Dumnezeu. Aceasta este „calea îngustă" care duce la viața veșnică și fericită.
***
Noi, oamenii, care purtăm pecetea chipului lui Dumnezeu, suntem chemați să ajungem la asemănarea cu Creatorul nostru. Acest adevăr esențial ni-l arată și Sfântul român de la Hoveza, Sfântul Ioan Iacob, care a făcut din peștera sa, poartă către cer, și din viața sa pământească, urcuș spre înviere. Deși a trăit în această vale de lacrimi și dureri, suportând arșița, foamea, disprețul, boala și singurătatea, el a participat, prin conlucrare cu harul divin, la eternitatea sau infinitatea lui Dumnezeu. De aceea, Cel Preaînalt Se preamărește prin el, făcând din trupul său vas al Duhului Sfânt, plin de mireasmă și de minuni. La capătul alergării, el și-a realizat dorul, pentru că a ajuns la sfințenie, la vederea lui Dumnezeu. Taina omului nu stă în el însuși sau în această lume supusă permanent schimbării, ci în Dumnezeu, ca izvor al vieții absolute netrecătoare, Singurul Care potolește setea noastră după veșnicie. Așadar, toată viața noastră, din fragedă pruncie până la bătrânețe, trebuie să fie o sete inepuizabilă, un dor irezistibil pentru Dumnezeul Cel viu, încât, să ajungem în ceruri, după moarte. Urmându-i și noi exemplul, pe calea dorului după Binele suprem, vom ajunge și noi în „Țara celor fericiți", unde toți „cei ce flămânzesc și însetează de dreptate se vor sătura" (Matei 5, 6).
***
În Biserica lui Hristos mucenicia este un fapt permanent, valabil pentru credincioșii tuturor veacurilor, care știu că „prin multe suferințe, trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 14, 22). De aceea, Sfântul Apostol Pavel scria: „Toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos vor fi prigoniți" (II Timotei 3, 12). În toate greutățile de creștini, a existat, pe lângă mucenicia sângelui, și o mucenicie a evlaviei. Dacă prigoanele sângeroase din primele veacuri ale erei creștine au încetat demult, totuși, chiar în vremea de astăzi, există o pătimire pentru credință. În această privință, Fericitul Augustin scria: „Întreaga viață a unui creștin, când e trăită după evanghelie, este o mucenicie și o cruce". Într-adevăr, astăzi, cei ce urmează calea lui Hristos sunt adeseori ironizați, clevetiți, batjocoriți și considerați ipocriți sau „înapoiați". Mărturisirea lui Hristos devine izvor de neînțelegeri și luări de râs, de ostilități și marginalizări. Din toate acestea, se vede clar necredința și păgânismul zilelor noastre.
Din volumul „HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ"
