“Ar fi foarte folositoare o abordare istorică și nu polemică despre ce s-a întâmplat la Târgu-Mureș în martie 1990.” Larry L. Watts
Parafrazându-l pe Francis Bacon, informația - ca instrument al cunoașterii - înseamnă putere. Ea poate fi pozitivă/folositoare, când este utilizată în mod corect, sau malefică/dăunătoare atunci când este tratată cu mijloace care îi deturnează sensul. Mai grav, informația deturnată poate deveni un factor al operațiunilor de subversiune prin dezinformare, intoxicare și manipulare. Nu există niciun risc în a afirma că, începând din 1990, tehnicile de subversiune bazate pe operațiunile mai sus amintite au continuat să fie exersate - ca să folosesc un eufemism - pe seama României.
Modul în care a fost instrumentat conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureș, ce, de ce și cum s-a întâmplat, este imposibil de înțeles fără o scurtă digresiune teoretică despre mecanismele psihice care stau la baza operațiunilor de subversiune și a conceptelor de război psihologic și de imagine. Pentru început, voi oferi atât o descriere sine qua non a tehnicilor de folosire a “informației deturnate”, cât și o prezentare a resorturilor psiho-mentale care fac ca ea să pară credibilă.
De la războiul clasic la războaiele psihologice, mediatice și de imagine
În două volume monumentale: Ferește-mă, Doamne, de prieteni - Războiul clandestin al blocului sovietic cu România și Cei dintâi vor fi cei din urmă - România și sfârșitul Războiului Rece, București, Editura RAO, 2011, respectiv 2013, istoricul american Larry L. Watts analizează unul dintre cele mai grave cazuri de intoxicare politică din istoria modernă și contemporană. Este vorba de acțiunea concertată de a induce liderilor statelor occidentale ideea subversivă că, timp de trei decenii, începând cu anii '70 ai secolului al XX-lea, România ar fi fost un “cal troian” al serviciilor de informații sovietice și că independența politicii externe românești nu ar fi reprezentat de fapt decât o contrafacere menită să înșele lumea democratică occidentală. Autorii acestei intoxicări nu erau nimeni alții decât serviciile de informații ale URSS și serviciilor acoliților acestora din pactul de la Varșovia.
Conform viziunii lui Larry Watts, în acei ani a avut loc un veritabil “război de asasinare a caracterului personal și național”, care este comparabil doar cu așa numita legendă neagră - denigrarea concertată și sistematică în secolul al XVI-lea a Spaniei catolice de către țările protestante și SUA (Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura RAO, București, 2011, p. 714).
Opinia mea, strict personală, este că acest gen de campanie de anihilare a caracterului național și de distrugere a legăturilor de ordin social tradițional continuă și în prezent. Pe alte coordonate și din alte motive, dar continuă, fiind doar o nouă etapă a ceea ce am putea denumi drept un război compozit dus împotriva României cu mijloace neconvenționale non-militare: psihologice, mediatice, de imagine, dar și economico-financiare sau logistice.
Încercând să clarificăm termenii, războiul psihologic ar putea fi definit ca: “Acțiune ofensivă deliberată exercitată prin mijloace politice, intelectuale și emoționale asupra conștiinței, a psihicului, moralului și comportamentului populației sau a forțelor armate adverse”. (Serghei Kara-Murza, Manipulația soznaniem, Eksmo, Moscova, 2003). În ceea ce privește concepția războaielor mediatice și de imagine, ea a “evoluat” prin folosirea, mai nou, a tehnicilor așa-numitei propagande negre, utilizată până de curând doar ca armă de război (Pier Paolo Pedrini, I manifesti della Grande Guerra. Tecniche persuasive. Carocci editore, 2016).
Fără a fi mai puțin eficace decât războaiele militare convenționale, cele duse cu mijloacele non-militare se dovedesc a fi subversive și devastatoare în cel mai înalt grad, îndeosebi când acestea sunt combinate. În fapt, acest fel de războaie se pliază perfect unei faimoase definiții clasice: “Războiul nu este numai un act politic, ci și instrumentul real al politicii, o continuare a relațiilor politice, o înfăptuire a acestora prin alte mijloace.” (Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, p. 13).
Resorturile psiho-mentale ale tehnicilor de folosire a “informației deturnate”
În urmă cu aproape două milenii, Epictet (55-135), renumit filosof stoic grec, nota: “Oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă în realitate, ci de felul în care înțeleg ceea ce li se întâmplă”.
În anul 1513, Niccolo Machiavelli scria în “Principele” - primul manual de marketing politic: “Arta politicii constă în aceea de a face să se creadă”
Filosoful englez Francis Bacon, în tratatul său “De Augmentis Scientiarum” (1623) atrăgea atenția: “Audacter calumniare, semper aliquid haeret” - Calomniind cu îndrăzneală, întotdeauna va rămâne ceva.
Peste încă un secol, un exeget al operei shakespeariene, William Henry Ireland, va releva că “Tendința umană este de a îmbrățișa benevol chiar și cele mai implauzibile idei atunci când ele sunt în conformitate cu preconcepțiile și cu preferințele deja existente” (Loch Johnson, James Wirth, Strategic Intelligence: Windows into a Secret World, Roxbury Pub Co, 2004)
Intuițiile geniale ale lui Epictet, Machiavelli, Bacon și Ireland se regăsesc într-o teoremă formulată în 1928 de sociologul american William I. Thomas, teoremă care, de atunci, îi poartă numele: “Nu este important dacă interpretarea este corectă sau nu - dacă oamenii definesc anumite situații ca reale, în consecințele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Teorema arată că semenii noștri nu reacționează doar la situațiile obiective, ci și la semnificațiile pe care le atribuie unor situații pe care le cred reale sau despre care pot fi făcuți să creadă că sunt reale. Bazată pe conceptul definirii de situație, teorema lui Thomas este considerată astăzi una din legile fundamentale ale sociologiei.
Într-un articol publicat în 1948, un alt sociolog american, Robert K. Merton, va atrage atenția asupra repercusiunilor perverse ale falselor definiri de situație, acelea care nu sunt reale, dar despre care ei cred că ar fi reale. El a demonstrat că dacă nu sunt combătute prompt și eficient, acestea dobândesc o forță interioară de a se consolida și de a produce efecte. Merton a denumit această forță “The self fulfilling prophecy” - Profeția care se realizează prin ea însăși.
Deceniile scurse de atunci au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare - care devin “adevărate” prin simplul fapt că sunt insistent avansate și astfel putem fi făcuți să le recepționăm ca fiind adevărate - nu sunt simple speculații psihologice și pot avea efecte devastatoare dacă nu sunt combătute. Capacitatea falselor definiri de situație de a produce efecte prin intermediul “profeției care se autorealizează” stă la baza mecanismului psihic al operațiunilor de publicitate sau propagandă, dar și a celor de subversiune prin dezinformare și intoxicare.
Voi folosi ultimele două concepte conform definițiilor celor mai reputați specialiști în domeniu. Vladimir Volkoff, fost consilier al serviciilor secrete franceze, consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului (național și/sau internațional) în scopuri politice, folosind “informații deturnate”, adică tratate în mod tendențios, eronate sau de-a dreptul falsificate. (Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, de la Calul Troian la Internet, Editura Antet, 2009, p. 20).
Dezinformarea care folosește tehnicile propagandei negre ca mijloc de lansare a unor războaie de imagine, vizând compromiterea gravă a adversarului prin colportarea de zvonuri insidioase, minciuni deliberate făcute să pară plauzibile sau știri false inventate în mod deliberat, poate fi considerată o armă de război. Țările care practică dezinformarea ca armă de război încredințează executarea acesteia serviciilor speciale. (Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9).
Informațiile deturnate menite să manipuleze opiniile publicului prin dezinformare sunt răspândite de agenții de influență. Roger Muchielli, o altă autoritate în domeniu, îi consideră pe aceștia “agitatori în stare pură care încearcă, la comanda puterii-origine, să destabilizeze, la modul general, societatea-țintă adversă” (Mucchielli, Roger, La Subversion -Subversiunea -, C.L.C., Paris, 1976, p. 35).
Agenții de influență sunt racolați în general din rândul unor lideri de opinie și acționează prin așa-numitele cutii de rezonanță: mass media - presa scrisă și audio-vizuală -, internet, rețele de socializare, dar și prin diverse organizații non-guvernamentale sau de lobby.
Procedeul preferat al agenților de influență este logomahia (cuvânt din greaca veche însemnând “luptă prin cuvinte”), una dintre formele cele mai insidioase ale dezinformării. Urmărind denigrarea, discreditarea inamicului, expunerea sa deriziunii, disprețului sau ridicolului, logomahia constă în folosirea de formulări care să solicite emoțiile și care, prin colportare și promovare sistematică, sfârșesc prin a fi acceptate ca adevărate (Vladimir Volkoff, Dezinformarea - armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9). Așa cum voi arăta, formulări precum “pogromul antimaghiar de la Târgu-Mureș”, “bomba cu explozie întârziată” (cu referire la minoritățile maghiare), “fascist”- alipit oricărei noțiuni care trebuie denigrată - și altele etc. sunt exemple tipice de logomahie.
În ceea ce privește intoxicarea, Vladimir Volkoff arată că “spre deosebire de dezinformare, care vizează un public extins, aceasta este o tehnică care țintește un grup restrâns de factori de decizie și constă în a-i furniza informații eronate pentru a determina acel grup să ia anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea.” (Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9). Volkoff mai precizează că în timp ce intoxicarea este o tehnică, dezinformarea este o doctrină, fiind rezultanta unei concepții politice.
(Va urma)
