Un document din 1324 vorbea de voievodul Basarab, - pe care tradiția populară îl cunoaște sub numele de Negru Vodă - considerat întemeietorul Țării Românești. Deci, locul micilor formațiuni politice anterioare este luat acum de un singur stat, iar în locul cnejilor și voievozilor de odinioară apare un singur stăpânitor. Nu știm însă cum a avut loc acest proces de unificare, pe cale pașnică sau prin forță. Este sigur că reunirea acelor formațiuni politice într-un singur stat s-a făcut de către voievozii de la Argeș. În 1330, prin lupta pe care a avut-o voievodul Basarab cu regele maghiar Carol Robert la Posada, a înlăturat suzeranitatea regatului feudal maghiar, izbutind să câștige independența Țării Românești. Prin luptele victorioase pe care le-a purtat cu tătarii, Basarab și-a întins apoi stăpânirea și asupra ținuturilor de răsărit ale Munteniei căzute sub stăpânirea tătărească după marea lor invazie din 1241. După o îndelungată și strălucită domnie, a închis ochii în 1352, fiind îngropat în biserica zisă a lui Negru Vodă din Câmpulung, ctitoria sa. Tot el este ctitorul bisericii domnești din Curtea de Argeș, care a fost apoi isprăvită de urmașii săi.
Fiul său, Nicolae Alexandru, a cârmuit cu pricepere țara, desăvârșindu-i organizarea, stând în strânse legături cu statele slave de sud (Bulgaria și Serbia) și păstrând o atitudine demnă față de regatul feudal al Ungariei. Pe plan bisericesc, de numele său se leagă recunoașterea Mitropoliei muntene în 1359, de către Patriarhia din Constantinopol. În ce privește Biserica, fără îndoială că Basarab întemeietorul a avut la curtea sa domnească și o față bisericească mai înaltă, adică un arhiereu care hirotonea preoți și sfințea biserici prin satele țării sale. Este de presupus că odată cu unificarea cnezatelor și voievodatelor românești de la sud de Carpați într-un singur stat, s-a făcut și unificarea bisericească. Deci, în locul mai multor episcopi, existenți pe lângă fiecare cneaz și voievod, a fost ales un singur ierarh, cu titlul de mitropolit. Dar acest mitropolit, acum singurul ierarh al țării, nu era încă recunoscut de Patriarhia ecumenică din Constantinopol, cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox. Acest lucru s-a făcut abia în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab întemeietorul.
Este cunoscută hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol din mai 1359, privitoare la recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei. În ea se spunea că domnitorul Nicolae Alexandru “a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale”, ca Biserica din Țara Românească să fie luată sub oblăduirea canonică a scaunului patriarhal din Constantinopol, de unde să i se trimită un mitropolit, care să facă parte din sinodul patriarhal. În acest scop, domnul muntean a chemat de mai înainte la curtea sa pe mitropolitul Iachint din Vicina, cerând recunoașterea acestei strămutări în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Deci este vorba de recunoașterea unei stări de lucruri existente și nu de crearea unei noi instituții. Nu se vorbea nimic despre reședința mitropolitului, dar ea nu putea să fie în altă parte decât acolo unde era și scaunul domnesc, adică la Argeș. Oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Iachint se întindea asupra întregii Țări Românești. Nicolae Alexandru a murit în 1364, fiind îngropat alături de tatăl său, la Câmpulung. I-a urmat la domnie fiul său, Vladislav sau Vlaicu Vodă. Referitor la alte știri despre mitropolitul Iachint, putem spune că mult timp nu mai avem știri despre el. Dar în 1370, cineva îl pârâse la Patriarhia din Constantinopol pentru unele fapte ce s-au dovedit până la urmă a fi neadevărate. Patriarhul ecumenic de atunci, Filotei, a trimis în Țara Românească pe un slujitor al Patriarhiei, Daniil Critopol, ca să facă o cercetare. Cu acest prilej, mitropolitul Iachint a trimis patriarhului o scrisoare, prin care-i arăta că era bolnav și că învinuirile aduse de dușmanii săi i-au pricinuit multă amărăciune. Îi arăta că n-a putut veni la Constantinopol fiindcă l-a oprit voievodul țării, dată fiind lungimea drumului, boala sa și teama de a nu fi ucis de tâlhari. Totodată, înștiința pe patriarh că domnul țării și boierii săi au hotărât să trimită la Patriarhie pe acel Daniil Critopol, spre a fi “sfințit, dăruit și binecuvîntat ca arhiereu a toată Ungrovlahia, cu voia, îngăduința și iertarea sa”.
În august 1370, trimisul lui Vlaicu Vodă și al boierilor munteni, Daniil Critopol, a fost ales de sinodul Patriarhiei din Constantinopol, mitropolit al unei părți din Ungrovlahia, sub numele de Antim. Actul sinodal din octombrie 1370, pentru numirea mitropolitului Antim Critopol, arată că fusese hirotonit pe seama unei jumătăți din Ungrovlahia, la cererea domnului, a boierilor și a mitropolitului Iachint, întrucât se înmulțise numărul locuitorilor țării.
Se știe că încă din primii ani de domnie, Vlaicu Vodă stăpânea Amlașul, în jurul Sibiului, Țara Făgărașului și Banatul Severinului. Aceste “feude” transilvănene le-au stăpânit și unii dintre urmașii lui. Reiese de aici că în 1370 se înființase a doua Mitropolie în Țara Românească, cunoscută sub numele de “a Severinului” sau “dinspre Severin”, cuprinzând ținuturile din dreapta Oltului. Referitor la urmașii lui Iachint, putem spune că bătrânul mitropolit Iachint a trecut la cele veșnice înainte de luna august 1372. Trupul său va fi fost îngropat în biserica Mitropoliei din Argeș. Ar fi fost de așteptat ca scaunul lui să fie ocupat de mitropolitul Antim. Nu știm însă din ce motive, în august 1372, în locul lui Iachint a fost ales și hirotonit ieromonahul Hariton, egumenul mănăstirii Cutlumuș și protosul, adică mai marele mănăstirilor din Muntele Athos. Este amintit în mai multe acte până către 1380. Din acest an aflăm că în scaunul Ungrovlahiei păstorea “smeritul mitropolit Antim”, deci fostul mitropolit al Severinului. El a păstorit până în jurul anului 1401, adică în timpul domniei lui Mircea cel Mare (1386-1418). În tot acest timp a călătorit de mai multe ori la Constantinopol, unde a luat parte la ședințele sinodului patriarhal.
Se împlinesc, așadar, anul acesta (2019), 660 de ani de la recunoașterea Mitropoliei Țării Românești. După dobândirea independenței Țării Românești, a urmat recunoașterea Mitropoliei țării, cu reședința la Argeș (1359), în urma strădaniilor vrednicului voievod Nicolae Alexandru Basarab.
