Veghe cu fluturi - o altă carte semnată Lazăr Lădariu, apărută la aceeași editură, în 2002, are o puternică tentă mistică, relevând trăirile poetice la citirea Psalmilor evanghelici. Și aici poetul are un imbold de a urma pasărea în zborul ei “pe calea tuturor celor știute/ la marginile cele de ceață ale pământului” - spre muntele nădejdilor. “Lângă izvoarele apelor stau, / pom abia înflorit în zorii treziți, / praful îl spulberă vântul ivit / pe calea tuturor celor știute / la marginile cele de ceață ale pământului; // cu ochii pe muntele nădejdilor sunt, / rugându-mă rodului cu strigările mele, / cu glasul stins, cu ochiul dureros tulburat, / de luciul de aur al săbiilor aruncate de soare; // pe creștet, / colbul trecerii mele coboară, / urechea ia aminte la toate / până să mă mut în munți, ca o pasăre, / sub suflare de vifor, pe căile aspre; // strig, și cuvintele mele cad pietre pe stâncă, / acoperite de aripi sub lațul subțire al morții, / prin norii văzduhului pândesc și aștept / la temeliile lumii o vană răsplată; // mă întorc șchiopătând pe cărările uitate ale tăriei, / curățat de toate greșelile începutului, / cu ale mele cununi de pietre scumpe, / cântare nouă cântând / acolo unde, cu ochii la cer, / “am șezut și am plâns”. (Citind psalmii lui David). Poetul e conștient că tot ce lasă în urmă este, după expresia dramatică a Eccleziastului, “deșertăciunea deșertăciunilor” și “vânare de vânt”. Tot ceea ce rămâne - sunt cuvintele. Ajuns la o asemenea conștiință, poetul le revendică și le reclamă prezența. “Cuvintele mele / sunt ca munții, / ca stâncile sunt, adunate, / snop de aur /în mâna lui Dumnezeu; // cuvintele mele, / de departe privite, / au forma văzută / doar de cei / care urcă muntele; // cuvintele mele, / înșirate pe spinarea cețurilor, / sunt ca stâncile / din pumnul zilei; // cuvintele mele, / invers rostite, / s-ar putea să vă sperie, / în oglindă privite; // cuvintele mele, / ca o cometă, / ca ursul greoi, / ar putea uimi ochiul; // cuvintele mele / sunt ca munții, / ca stâncile sunt.” (Cuvintele mele). În altă ipostază, poetul este un Iona în burta chitului, așteptând “încărunțit de lunga lui așteptare, / cu dorul cel de moarte / în ruga lui de pe urmă”. (În burta acestui pește enorm). De o notă aparte, aproape stranie în frumusețea lui este poemul « Baladă » - emblematic pentru întreaga creație a autorului care se dorește sămânță îngropată în pământul strămoșilor pentru ca din nou să dea colț, să răsară, să crească și să dea la rândul ei semințe: “De-o viață ar / cu plugul luminii pământul / și subpământul strămoșilor duși, / sămânță să fiu, să fiu și cuvântul / peste apusuri cu ochi nesupuși; // făcut-am drumuri pe jos, drumuri pe cal, / fost-am cândva ce-am dorit, fost-am fierul călit, / fost-am sub cruci aurite trupuri trase pe roți, / val răcoritor sub dogoare de vară; // fost-am sunetul grânelor acum pârguite, / lemn de vioară și mugur de cânt, / fost-am steagul din frunte de plai, / steagul cu capul de lup; // fost-am călăreț peste nori, peste treceri pe apă, / izvorul din timpuri curgând, / fost-am plug, fost-am sapă, / fost-am descântec de stea / în hotarul de holde; // fost-am sânul de roade / al gliei sub roua din zori, / calendarul cu aripi, / litera cea mare am fost; // fost-am sămânța și culegătorul am fost, / fost-am tăcerea din ciobul de lut”.
1 ianuarie 2019
(va urma)
