Vezi, și eu am avut un vis...
(N. Stănescu, După înălțarea zidurilor)
De unde mă aflu acum pot vedea
De unde mă aflu acum pot vedea
cum printre nori pasărea poartă
sufletul meu în colivie de aur...
(Lazăr Lădariu, versuri din volumul “Trecerea Râului”)
Secunda de pământ s-a oprit. Secunda de pământ este numele unei cărți de poezie scrise de Lazăr Lădariu. Și Vâslele timpului au amuțit pe pământ rătăcitor (ca să pomenesc un alt nume din creația lirică a regretatului scriitor), numai că TOATE lasă în urmă imense întinderi; de gând, voință, trudă, încercare, nădăjduire și învingere, deopotrivă; spre îndreptarea noastră. Căci versul eminescian din “Rugăciunea unui dac”, Sus inimile voastre, îl prelua de atâtea ori în neastâmpărul de a ne vedea în rânduială, știind că doar în rânduială omul nu se tulbură, având parte de “neodihna vânturilor”.
Era omul ideilor înalte, al mărgeanului pur, al trăirilor venind din pilda semănătorului, din jurământ de viață, din neabdicare, din tăria brațului în care simțea că vibrează lancea lui Horea și felul de a fi, precum uleiul din candela sfântă, al părinților din părinți. Îi plăceau cuvintele scrise de Nichita Stănescu, rostindu-le cu sfințenie când ne chema să nu “năcăjim”, ci să mângâiem Patria și Poporul: “Cinstea și idealul vieții trebuie să fie acelea pe care la nesomn să se poată odihni sufletul țării.”
A fost mereu pe o Câmpie a Libertății, mereu la o Fântână a lui Iacov, căutând și aflând apa cea vie prin care lumea să se așeze în dreptate, în lege, în credință și nestrămutată veghe. În opera-i dârză, starea de veghe e laitmotiv, arătându-ne calea pe care să privim totul drept în față, cu orice risc, nelăsând ca împotriva celor ce cinstesc lumina să se îndrepte tunurile zavistiei. Astfel, n-a fost nicicând în poala fricii. A purtat mistuitoarea ardere a rostirii adevărului întreg (nicicând pe jumătate), pentru a fi în brazda noastră și a duce (cum scria Octavian Goga) mai departe firul, citind fără de oprire în cartea conștiinței, întru trezirea spiritului. A cuprins în opera sa, în umbletul vieții, ceea ce Avram Iancu, ca personaj în dramaturgia lui Lucian Blaga, le spunea tribunilor: “Timp de veselie nu avem, nici de veselie, nici de somn. Treji trebuie să fim, treji și limpezi ca pe drumul Judecății din urmă (...) Vă dau în grijă cheile munților!”
Lazăr Lădariu ne-a dat în grijă cheile operei sale, cu tot nesațiul lor de veșnicie. Multă vreme, de acum înainte, va veni vorba despre cel care a mușcat din stâncile timpului, jertfindu-se și biruind, chemându-ne să căutăm binele în sufletul său, cu atâtea răni deschise, dar cu sublimul înălțării în tărâmul invincibil al celor aleși să poarte crucea adevărului.
La streașina Bisericii, unde a bătut inima lui Mihai Eminescu în drumul spre Blaj, Lazăr Lădariu, întrupat în operă și răspândit în semeni, se mistuie în flacăra cuvântului pe care o răsădește în fiorul timpului etern: “flăcări erau cuvintele mele, în văpăi răsădite”.
Fluieraș de fag/Mult zice cu drag;/Fluieraș de os/Mult zice duios;/Fluieraș de soc/Mult zice cu foc...
În imagine: Lazăr Lădariu, la Radio România Târgu-Mureș, în emisiunea Vitralii, primind însemnele de SENIOR AL TÂRGU-MUREȘULUI.
