Moto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...
La intersecția «sindromului Trianon» cu neorevizionismul ungar
Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas ca generatoare de dezinformare cu consecințe periculoase, este așa-numitul sindromul Trianon. Rădăcinile sale sunt adânc ancorate în promovarea insistentă în perioada dualismului Austro-Ungar, îndeosebi între anii 1880-1918, a ideii de superioritate națională, rasială și culturală ungară de către “savanți” ca Gusztáv Beksics, Ernõ Baloghy, Mihály Réz și Jenõ Rákosy. (Marius Turda, Ideea de superioritate națională în Imperiul Austro-Ungar, Argonaut 2016, pp 113-136)
Trebuie arătat de la început că Tratatul de pace încheiat pe 4 iunie 1920 în micul palat de la Trianon prin care Ungaria a fost redusă la granițele ei naționale a constituit prin consecințele sale un șoc politic, economic și social major, îndeosebi pentru clasele avute care pretindeau că reprezintă “națiunea ungară”. În același timp, o tenace propagandă oficială a demonizat tratatul pentru toate relele, adevărate sau imaginare. Orice încercare de obiectivare a fost sistematic refulată. Rezultatul a fost că nu numai o parte a publicului internațional a căzut pradă acestei dezinformări, ci și însuși poporul ungar.
De la început și până astăzi, toate regimurile politice din Ungaria, de la cele fasciste și cele comuniste, la cel de după 1990 au atribuit tratatului de la Trianon exclusiv rolul unui “manual de disecție” al fostului stat ungar, așa cum fusese el reconstituit între 1867-1918 în cadrul monarhiei habsburgice, sau ca “opera diabolică” a așa-ziselor state succesoare, în primul rând România, împotriva vecinei lor.
În realitate, așa cum arată istoricul Camil Mureșan, Trianonul n-a fost un tratat între Ungaria și țările vecine, așa cum apare în publicistica interesată să sugereze că el a fost o “reglare de conturi” impusă de câteva țări dornice sa beneficieze de înfrângerea Ungariei în primul război mondial. “Trianonul a fost un tratat între Ungaria și restul lumii care a fost semnat de 36 de plenipotențiari, în numele a 23 de state. (...) Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria și România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului (s.n.), deși, desigur, nu lipsit de importanță.” (Camil Mureșanu, Tratatul de la Trianon - Amnezii voite - http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Muresanu.htm)
Deceniile de dezinformare insidioasă între cele două războaie mondiale au făcut însă ca slogane precum “Vesszen Trianon!” - Să piară Trianon! - și “Nem, nem, soha!” - Nu, nu, niciodată! -, să devină așa-numite formule logomahice care s-a întipărit adânc în conștiința națională maghiară provocându-i, printr-un pervers efect de bumerang, o traumă reală. Această traumă - efect al “profeției care se împlinește prin ea însăși” - nu a fost lăsată niciodată să se vindece. Printre consecințe ei tragice s-au numărat și masacrele populației civile sârbe din Bacska (Voivodina) și românești din Transilvania de nord, în timpul celui de al doilea război mondial.
Nu există un risc prea mare de a greși considerând că dramaticul conflict interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureș s-a nutrit decisiv (și) din această rană, sistematic reinfectată și amplificată în perioada primei ofensive revizioniste din perioada interbelică, în timpul celui de Al II-lea Război Mondial, înainte și după 1989...
Trebuie, de asemenea, arătat că după cel de-Al II-lea Război Mondial și Pacea de la Paris, din 1946, care a consfințit deciziile luate la Trianon, instaurarea guvernului comunist a lui Mátyás Rákosi în Ungaria a pus surdină pentru un deceniu manifestărilor revizioniste. Ele vor reizbucni în cursul revoluției ungare din 1956, care, dincolo de faptul de a fi încercat restaurarea suveranității naționale a Ungariei, sechestrată într-un sistem politic străin și neviabil, a prilejuit și manifestări naționalist-revizioniste cu privire la Transilvania. Fără a mai vorbi de atrocitățile comise de unele elemente de extremă dreaptă care au depășit chiar și granițele exceselor inerente unei revoluții...
Reprimarea de către armata sovietică a revoluției ungare a provocat emigrarea unui mare număr de unguri care s-a adăugat puternicei diaspore din Statele Unite și din țările occidentale. Unul dintre efecte a fost “radicalizarea și chiar extremismul politic care implică patria” (Arjun Appadurai, Deteritorializarea și dislocarea culturală,1990. Apud James Lull, Mass-media comunicare, manipularea prin informație, p.166, Editura Antet 1998).
Rezultatul a fost înființarea a numeroase organizații și asociații, care, indiferent de scop, își propuneau să desfășoare și activități iredentist-revizioniste. Până în 1989, numărul lor a ajuns la peste 300. Aceste organizații, care au încercat și reușit să obțină sprijin pe plan internațional pentru “cauza ungară” - adică integrarea Transilvaniei în Ungaria prin revizuirea frontierelor sau măcar autonomizarea Transilvaniei -, au fost recunoscute, începând cu 1980, de guvernele de la Budapesta, în condițiile în care “socialismul gulașului” a lui Kádár s-a dovedit falimentar. (Emilian P. Brașoveanu, Neorevizionismul ungar, ediție samizdat, Tulcea, 1991)
Intensificarea în anii '80 a activității lobby-ului maghiar în SUA; acțiunea liderilor extremismului național maghiar; rolul serviciilor de informații ale Republicii Populare Ungare în strategiile național-iredentiste și neorevizioniste; crearea în România a Biroului de Presă pentru Transilvania, în fapt o rețea conspirativă care acționa sub pretextul culegerii de informații despre procesul de deznaționalizare a maghiarilor de către regimul Ceaușescu; practicarea de către membrii ambasadei ungare de la București și consulatului de la Cluj-Napoca a diverselor acțiuni de îndrumare ale unor activități clandestine practicate de câteva organizații ale minorității maghiare din România sunt prezentate și documentate pe larg din surse de primă mână. (Gral. bg. (r) Vasile Mălureanu în Vitralii - Lumini și umbre nr. 25, decembrie 2015, pp. 125-130.)
Începând cu 1988, în Ungaria se afirmă mișcarea pan-ungară al cărei promotorul a fost socialistul Mátyás Szürös, președintele provizoriu al acestei țări în perioada 1988-1990. Originile pan-ungarismului se regăsesc în hungarism, doctrina lui Ferenc Szálasi, liderul partidului fascist Crucile cu săgeți.
Szürös își expunea deschis în numărul din mai 1989 a publicației neorevizioniste Erdély Tudositások (Informații despre Transilvania) ideea că Ungaria este responsabilă de soarta tuturor maghiarilor de peste hotarele, ei fiind membrii ai marii națiuni ungare. Președintele provizoriu al Ungariei preciza că ideea “i-a venit în urma unei vizite efectuate în Transilvania și a discuțiilor avute aici cu Sütõ András, Kányadi Sándor, Domokos Géza, Fazékás János și Szabo T. Attila.” Mátyás Szürös mai afirma că “atât în conducerea partidului, cât și la Ministerul de Externe se afirmă o gardă tânără care și-a însușit această doctrină apreciată drept justă”. (Traian-Valentin Poncea și Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România, Editura ELION, București, 2006, p. 176)
În sensul punerii în practică a doctrinei pan ungare, rămâne de referință cea mai amplă manifestație antiromânească desfășurată, la 27 iunie 1988, la Budapesta, cu acordul conducerii ungare de partid și de stat. La ea au fost mobilizați 200.000 de cetățeni unguri care au protestat în Hösök tere - Piața Eroilor -, în imediata apropiere a ambasadei României. Dincolo de reacțiile la adresa regimului Ceaușescu, s-a demonstrat pentru independența Transilvaniei, recurgându-se toată recuzita propagandistică revizionistă. În acest sens, a fost folosită și acțiunea “Villages roumains” - Salvați satele românești - împotriva inițiativei de sistematizare a satelor preconizată de Nicolae Ceaușescu, acuzându-se că ea ar avea drept scop ascuns distrugerea identității minorităților naționale, cu precădere a celei maghiare.
Astfel, la momentul oportun, s-a anunțat dramatic că, în chiar acele momente, buldozerele au pornit spre comuna Corund (vestită localitate de olari din județul Harghita), prima de pe lista comunelor cu populație majoritar maghiară din Transilvania care va fi dărâmată! Ceea ce era evident o minciună, sistematizarea satelor din România limitându-se exclusiv la câteva localități din sudul țării. Mai mult, autoritățile române anunțaseră oficial cu câteva luni înainte autoritățile din Ungaria că satele din Transilvania locuite de maghiari și germani nu vor fi afectate de sistematizare, fiind construite compact. În ciuda acestui fapt, într-o relatare din revista Ország-Világ de la începutul lui ianuarie 1989 se dădea “ca aproape sigură” informația că biserica-cetate din Prejmer a căzut victimă buldozerelor! (Open Society Archive OSA Bp., MR Kossuth Rádió, Szemle. Tallózás hetilapoknam és folyóiratokban, 7.01.1989)
Un rol important în lansarea dezinformăriii privind demolarea satelor maghiare din Transilvania l-a avut agentul de influență László Tõkés. În 1988, fiind preluat de emisari speciali trimiși din Occident, acesta citește în limba maghiară o scrisoare de protest pe subiectul demolării satelor maghiare la posturile de radio Budapesta și “Europa Liberă”. În acest fel, Tõkés contribuie la transformarea diversiunii într-o campanie internațională. (Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, Editura RAO, 2006, vol. 4, p. 255)
Semnificativ este faptul că, ulterior, organizațiile franceze și belgiene care au inițiat acțiunea “Salvați satele românești” au admis că ea a avut aspecte diversionist-manipulatorii. La 15 februarie 1990, prestigiosul cotidian francez “Le Monde” nota fără echivoc: “În ceea ce privește «Villages roumains», strigătul de alarmă era exagerat în raport cu realitatea...”
(va urma)
