Rezultă că, pentru a putea fi evidențiat și evaluat contabil, capitalul imaterial trebuie să îndeplinească unele condiții. Astfel, trebuie să fie identificabil printr-o caracteristică proprie, trebuie să poată fi gestionat și controlat direct de către managementul firmei, trebuie să garanteze posibilitatea generării unor efecte pe o perioadă determinată și să exprime atuuri de transformare într-un factor permanent de influențare a atributelor de competitivitate pe piață, trebuie să se încadreze în parametrii unei metodologii fiabile de calcul și evaluare. Aceste condiții au orientat efortul de cuantificare contabilă spre formularea a trei posibile metode de lucru. Prima metodă ar fi aceea a “costului istoric”, care presupune urmărirea acumulărilor de profit pe o anumită perioadă, datorate unui anumit element de capital imaterial. Este o metodă mai mult teoretică, fiind, în majoritatea cazurilor, greu de găsit în cadrul firmelor evidențe pe perioade istorice lungi. A doua metodă ar fi aceea a “valorii de înlocuire”, care presupune o updatare a costurilor. Spre exemplu: cât ar costa în prezent un sistem informatic implementat în trecut sau cât ar costa în prezent reconstruirea de la zero a unui sistem organizațional conceptual și operațional într-o perioadă trecută. A treia metodă ar fi cea a calculării randamentului fiecărui element de capital imaterial ca o diferență între randamentul prognozat și cel efectiv realizat. Și în acest caz, drumul de la teorie la practică este greu, deoarece firmele nu dețin decât întâmplător datele necesare unui astfel de calcul.
De fapt, dificultatea contabilizării rezidă într-un fapt evident: capitalul imaterial nu are valoare de piață în sensul pe care îl dăm acestui concept în contextul general al funcționării pieței libere și concurenționale. Se poate oricând cunoaște valoarea de piață (preț) a oricărui utilaj de producție, a clădirilor, a materiilor, și materialelor, chiar și a consumabilelor, dar este extrem de greu sau chiar imposibil de aflat prețul apt de a fi scris în registrele contabile al viziunii strategice de dezvoltare, al vitezei de adaptare a producției la ciclurile pieței sau al “inspirației și talentului” de a valorifica în interesul firmei variațiile zilnice ale cursului valutar.
Capitalul imaterial există și are un rol extrem de important în evoluția actuală a modelului de dezvoltare a economiei contemporane, chiar dacă încadrarea lui în rigorile gândirii și ale practicii contabile este încă nu îndeajuns de clară și de explicită. În ceea ce privește însă rolul acestui element imaterial de capital în evoluția modelului de dezvoltare, nu există neclarități. Există certitudini: capitalul imaterial are o dublă poziție față de evoluția acestuia. El poate fi considerat și cauză, dar și efect al evoluției modelului global de dezvoltare spre o nouă fază, aceea a economiei cunoașterii.
Modelul bazat pe teoria cunoașterii este rezultatul raportului de cauzalitate între tendința de creștere a ponderii și importanței capitalului imaterial (educație, formare profesională și calificare, cercetare-dezvoltare etc.) și tendința de răspândire rapidă a noilor tehnologii de informatică și comunicare (internet, social-media etc.).
Acest raport a modificat substanțial sursele și viteza de propagare a informației, a accelerat ritmul de inovare și de schimbări ale tehnologiei, reprezentând cel mai important moment de regândire a regimului de organizare și producție de tip fordist.
Până spre mijlocul secolului XX, creșterea economică a fost prioritar susținută de aportul capitalului material (tangibil), dar după acea perioadă s-a remarcat trecerea capitalului imaterial
(intangibil) pe poziția de principal susținător al creșterii economice, prin efectele sui generis ale progresului tehnic generator de productivitate sporită și ale activității de cercetare-dezvoltare.
Importanța mai mare pe care capitalul imaterial o capătă față de cea a capitalului material în procesul de valorificare pe piață a factorilor de producție în vederea creșterii și dezvoltării economice reprezintă momentul schimbării concepției privind strategia de dezvoltare pe viitor a oricărei entități economice, atât la nivelul firmelor, cât și al economiilor naționale. Economia cunoașterii devine principala caracteristică a epocii noastre.
Este demn de menționat faptul că, încă din 1970, acest moment important al schimbării a fost prevăzut. Alvin Toffler spunea că “omenirea este în pragul unei mari schimbări care va conduce la crearea unei noi societăți. Nu va fi o versiune transformată a celei prezente, una mai mare sau mai frumoasă, ci una cu totul nouă. Nu se va mai putea vorbi despre societatea industrială. Desigur, omenirea va continua să producă industrial, dar industria nu va mai fi ramura care va crea și oferi locuri de muncă. Epoca postindustrială se va caracteriza din ce în ce mai evident prin diminuarea rapidă a mâinii de lucru industriale, iar uzinele care vor exista vor fi obligate să înlocuiască muncitorii cu roboți. Volens-nolens, suntem contemporanii unor schimbări profunde ale matricei funcționării economiei mondiale.”
Iată că schimbarea a fost prevăzută și anunțată încă din perioada 1970-1980 a secolului XX, prefigurând inevitabila schimbare a modelului de creștere și dezvoltare prin declanșarea celei de a patra faze a revoluției industriale.
În studiile din primii ani ai secolului XXI, schimbarea apare, după cum s-a văzut în cele de mai sus, ca fiind o treaptă inevitabilă, dar și normală a evoluției societății atât din punctul de vedere al evoluției tehnice, cât și ideologice.
Prin esența ei, schimbarea este purtătoare de progres și nu ar trebui să genereze teamă și îngrijorare. Realitatea este însă alta. Există și teamă, și îngrijorare.
Părerea unanimă a celor care studiază fenomenul schimbării după izbucnirea crizei este aceea conform căreia de această dată este necesară o extremă prudență și o cât mai atentă pregătire în vederea contracarării efectelor negative ale acestei schimbări. Nicio voce autorizată nu aduce în discuție posibilitatea generării prin schimbare a unor efecte pozitive. Nu se vorbește niciodată și nicăieri despre o evoluție, ci deseori despre involuție.
Pare o situație paradoxală, deoarece umanitatea a mai cunoscut dese și complicate schimbări, cărora le-a făcut față. Pe toate orizonturile sale de manifestare, omenirea a suferit și suferă permanent schimbări, ceea ce a perfecționat aptitudinile native ale omului de a se adapta și de a-și reevalua comportamentul în funcție de realitatea momentului pe care îl trăiește.
De ce acum nu se mai are încredere în capacitatea de adaptare și de reevaluare a comportamentelor?
Să încercăm o analiză a geoconjuncturii economice și politice actuale, pentru a înțelege în ce măsură “actuala schimbare a lumii” este diferită și mai periculoasă decât cele anterioare.
În ceea ce privește realitatea economică, ideea de progres prin schimbare ar trebui să marcheze o evoluție într-o direcție prestabilită pe un orizont de termen lung.
(va urma)
