Sărbătorim în acest an 110 ani de la ivirea în lume a unuia dintre cei mai de seamă cărturari umaniști români din a doua jumătate a veacului XX: filosoful Constantin Noica, născut la 12 iulie 1909, în așezarea Vitănești-Teleorman, trecut la cele veșnice în ziua de 4 decembrie 1987, la Păltiniș. Și cum suntem într-un moment de cumpănă a culturii române, bulversată mai ales de politruci demagogi și traseiști, de politicianism și platitudine, credem că o recapitulare a operei lui este necesară și utilă, mai ales pentru noile generații de cititori, care ar trebui să-i cunoască amploarea și adâncimea ideatică.
Scrierile din tinerețe ale lui Noica au aerul proaspăt al frăgezimilor embrionare, propunând teme de meditație noi, situate în preajma altora, din epocile precedente ale spiritualității occidentale. Astfel, în volumul Mathesis sau bucuriile simple (1934) meditația filosofică este consacrată metodei universale (mathesis universalis), instituite de René Descartes, tânărul filosof încercând să valideze o relație între elementele logico-matematice și conștiința omenească, el arătând că “Dacă o mathesis universalis poate fi înfăptuită, elementele ei trebuie să zacă în noi înșine, în primul rând, și să fie universal omenești, în al doilea rând”, continuându-și apoi ideea cu aprecierea că, “grupate și constituite, aceste serii de elemente stau sub două discipline vaste: logica și matematica.”1 Preferința manifestă a lui Noica pentru schematizare, formalizare, geometrizare, dar, foarte probabil, și sub influența gândirii lui Hegel, îl duce la constatarea că “spiritul se caută pe sine în lucruri” și că idealul culturii europene, mathesis universalis, se împlinește pe planul individului, ca urmare a unui transfer formal de elemente culturale în orizontul conștiinței acestuia.
Prin prisma acestor considerente putem înțelege mai bine și următoarea carte a tânărului gânditor, intitulată Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant (1936), unde meditația este concentrată în trei studii, fiecare propulsând concepte fundamentale ale operelor celor trei filosofi clasici nominalizați: mathesis universalis - la Descartes, scientia universalis - la Leibniz și lucrul în sine sau noumenul - la Kant, ultimul concept fiind reluat din lucrarea sa de licență (susținută în 1931).
Se vede foarte clar, în conținutul scrierilor din tinerețe, prețuirea acordată operelor clasice ale filosofiei, vizibilă și în volumul De caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului (publicat pentru prima oară la Editura Vremea, București, 1937), unde C. Noica face următoarea precizare în prefață: “Am scris aceste rânduri în amintirea lui Aristotel, a lui Averroes, a lui Cremonini și a tuturor celor care au alcătuit tratate despre un cer care nu este.” Abordarea aceasta se justifică atâta vreme cât persistă doctrina filosofică a antichității - naturalismul - postulată de Aristotel și continuată de Averroes, Agrippa și Cremonini, când cerul era, în conștiința omenească, ca materialitate filosofică; dar odată cu intrarea în arenă a raționalismului cartezian și cu posibilitățile tehnice de a privi de la ferestrele lumii cu luneta lui Galilei, iar mai apoi dată fiind ofensiva științifică pozitivistă, albastrul cerului nu mai putea fi privit decât ca natură dez-substanțializată, noțiunea de cer suferind o interpretare strict rațional-matematică. Punând în discuție așa-zisa cunoaștere spornică, Noica se referă de fapt la ceea ce în epistemologie este teoria adevărului-corespondență, în sensul unei depline corespon-dențe dintre cuvânt și faptă, și își încheie discuția cu o concluzie silogistică: “Ceea ce guvernează lumea sunt legile, ceea ce guvernează legile e mintea; ce altceva e lumea decât mintea în propriul ei exercițiu?!” Dar cum cunoașterea omului modern, a individului, se află sub “tirania puterilor anonime”, iar el este adesea apatic, deoarece ordinea nu-i mai este prescrisă din exterior, ci este urmarea unei răbufniri interioare, dinspre “cerul moral” al creștinismului, înțeles ca “îndemn lăuntric la desăvârșire”, portretul generic al individului fiind similar cu portretul creștinului, apreciat a fi “singurul om care nu va avea niciodată sentimentul că și-a pierdut timpul.”2
Volumul Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou (1940), care a fost teza de doctorat a lui Noica, este o sinteză de istoria filosofiei în care acesta se poziționează echilibrat în raport cu școlile de gândire neokantiene, el exprimându-și deschis preferința și admirația pentru filosoful din Königsberg, care “devine un caz particular într-o desfășurare mai vastă, cea a lui ingenium perenne.”3
În volumul Douăzeci și șapte trepte ale realului, prima carte publicată de filosof după ieșirea din pușcărie (apărută la Editura Științifică, București, 1969), Constantin Noica are o strategie foarte simplă: compartimentează volumul în trei secțiuni distincte: în prima, cu referință precisă la natura anorganică, supune analizei tabloul categoriilor sau genurilor celor mari ale lui Platon (în număr de cinci), cu precizarea analistului că “Platon nu era fizician, dar categoriile din Sofistul, sunt caracteristice realului anorganic.” Sunt analizate, în cadrul tabloului platonician: Ființa - în ipostaza gândirii istorice; Starea sau stările de închegare și agregare ale materiei, oricare ar fi acestea; Mișcarea - ca principiu activ între stări (solidă, lichidă, gazoasă); Identitatea - ca ceva ieșit din anonimatul lumii; Alteritatea - sub aspectul modificării identității prin alterare. În cea de-a doua secțiune, cu referire la natura organică, Noica supune analizei, cele zece categorii ale lui Aristotel, făcând precizarea că “Aristotel nu a fost doar naturalist, însă categoriile lui vorbesc cel mai bine prin intermediul naturii organice.” Aici sunt focalizate și comentate categoriile tabloului aristotelic: Ființa individuală – sub aspectul înălțării de la natura anorganică la cea organică și obținerea finitudinii; Cantitatea (cât?), ca mărime formală; Calitatea (ce fel?), cu urmarea transformării cantității în calitate; Relația (față de ce?), cu accepția că legăturile ființează pretutindeni în lume; Spațiul (unde?); Timpul (când); Modalitatea (cum?); Acțiunea (ce face?); Pasivitatea (ce suferă? - adică absența inițiativelor); Posesiune (ce are?). Iar cea de-a treia secțiune o reprezintă natura reflectată și omul, unde sunt supuse analizei cele douăsprezece categorii ale lui Kant, cu precizarea lui Constantin Noica că, “Kant nu a fost doar antropolog, dar categoriile lui sunt ale naturii reflectate de om și ale omului.” Acestea sunt: Unitatea; Pluritatea; Totalitatea; Existența; Inexistența; Limitația; Substanța; Cauzalitatea; Comunitatea; Posibilitatea; Realitatea; Necesitatea. Iar, legat de această secțiune, când tratează Limitația, Noica exclamă: “Există limitații care limitează și limitații care nu limitează”; nu mai puțin evaziv fiind în comentariul dedicat Realității, când spune că “Toate trăirile sunt în realitate... Omul o cunoaște - când o cunoaște - pentru că se află statornic pe punctul de a o pierde”; iar când comentează Necesitatea, expresia sa se colorează frumos, căci aceasta iese la iveală “la capătul lucrurilor și al gândurilor,” dar, în această etapă, trebuie să recunoaștem, discursul său filosofic devine memorabil: “Îmi vine în minte că omul de mâine, care se va desprinde de Marele Individ, cum a numit Hegel pământul, va pleca în alte părți cu pământescul lui cu tot. Abia când se va elibera cu adevărat de pământ va înțelege cât PĂMÂNT era în el și, cum fugind de lumea sa, a rămas cu ea cu tot în adâncul ființei sale.” În “Epilog” la comentariul celor Douăzeci și șapte trepte ale realului, reflectând la faptul cum vremurile s-au schimbat și se schimbă continuu, modificând și viziunea asupra cunoașterii, filosoful propune o perspectivă nouă, revoluționară, chiar în privința ideii - pe al cărui schelet s-a sprijinit știința lumii mai bine de două milenii! Așadar, la vremuri noi, concepte noi! Noica solicită, în mod imperativ, adoptarea unui limbaj potrivit, strict necesar unei reale sincronizări între filosofie și știință: “Dar atunci nu trebuie oare să regândim ideea și s-o rebotezăm din perspectiva mai cuprinzătoare decât lumina, a undei. Numim ideea după greci, de la a vedea. Dar nu pentru faptul că e legată de unda luminoasă a purtat un nume potrivit ideea, ci pentru că e vorba de undă. Lumina - această bandă îngustă din spectrul undelor electro-magnetice - înseamnă prea puțin spre a califica ideea. Astăzi lumina a intrat în minorat, căci ne-am înstăpânit peste întreg spectrul undelor electromagnetice” iar “substanța și manifestarea lumii o dau unda.” Prin aceasta, Constantin Noica se dovedește a fi un filosof modern, cu o viziune proprie, originală, care ia în considerare orice nouă descoperire științifică, fiind un gânditor adevărat, pe deplin racordat la paradigmele cunoașterii și epistemologiei mileniului trei.
Povestiri despre Om. După o carte a lui Hegel - este o lucrare elaborată prin anii '50, când Constantin Noica avea domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel, fiind o repovestire a Fenomenologiei spiritului, a gânditorului german, întreprinsă din două perspective: prima parte a fenomenologiei hegeliene (cap. I-VI) se referă la “Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței, în căutarea certitudinii,”8 iar partea a doua interpretării, extrasă din capitolele următoare, este “Povestea omului ca toți oamenii.”9 Așadar, plecând de la dialectica hegeliană, adică de la “rațiunea care observă”, trecând prin “rațiunea cunoașterii științifice”, se va ajunge, pe acest traseu circular, tot la o rațiune care observă, în speță la “rațiunea care examinează legea” iar, în final, la “conștiința devenirii întru ființă”, astfel încât putem spune că asistăm la rotunjirea circuitului în care “rațiunea este în filosofia lui Noica obiectul unei reforme generale.”10
(va urma)
