Cărțile care structurează ideile sistemului ontologic al lui Noica sunt: Devenirea întru ființă (datată în 1950, dar editată după mai bine de trei decenii, Vol. I - Încercare asupra filosofiei tradiționale și vol. II - Tratat de ontologie, ambele publicate la Editura Științifică și Enciclopedică din București, în 1981) și Scrisori despre logica lui Hermes (1986). În cele două părți ale Devenirii întru ființă, Noica își pliază ideile pe o structură triadică, dar și “circulară”, cele trei capitole ale lucrării fiind: 1. Cercul în istoria ființei; 2. Cercul în conștiința filosofică și 3. Cercul în filosofia ființei. Dorind să-i restituie ființei demnitatea cuvenită, problematica acesteia este analizată din trei perspective filosofice (plus una), și anume: prin conceptul clasic de ființă al lui Parmenide - care a deschis astfel o temă în istoria filosofiei; prin prisma filosofiei kantiene, în care rațiunea este considerată facultatea superioară de cunoaștere, dar rămâne “vinovată” de iluziile metafizicii clasice - aici fiind și o antitemă de discuție; prin filtrul triadic al dialecticii hegeliene (unde dezbaterea se face după tipicul teză-antiteză-sinteză) și avem formulată teza dezbaterii, iar, în final, un al patrulea moment de filosofare - tema regăsită. Așadar, avem aici o desfășurare dialectică nu în trei, ci în patru “timpi”, care se întâmplă prin: 1. părăsirea ideii parmenidiene de ființă, 2. repunerea în circuit a argumentului ontologic kantian, 3. formularea unei teze dialectice și 4. regăsirea temei și reformarea ei.
Iar în Scrisori despre logica lui Hermes (Editura Cartea Românească, București, 1986), Constantin Noica nu pledează pentru o nouă disciplină formală, cum ar părea, ci pentru o altfel de înțelegere a logicii: dacă în logica lui Ares, zeul grec al războiului, nu contau pierderile cantitative (soldații pot să piară, important fiind ca oastea să se conserve), în schimb, în logica lui Hermes, zeul comunicării și al interpretării, contează calitatea, fiecare individ (soldat) ridicându-se la puterea mulțimii (oștirii), așa cum ar fi exemplul oferit de Socrate, exponentul valid prin care întreaga umanitate se exprimă printr-un singur ins. Formalizată excesiv, logica a pierdut legătura cu lumea, de aceea, spune Noica, ar trebui găsit un nou suport ontic pentru ea, apropiind-o de “făpturile de-o clipă”, oricât de efemere ar fi acestea. Și aici avem descrise șase tipuri de judecăți, aidoma maladiilor spiritului, cu deosebirea că acestea configurează modele de doi termeni combinați, extrași obligatoriu din același triunghi logic: I - D - G (Individual - Determinații - General), astfel: 1. judecată delimitantă sau descriptivă (de tip I-D); 2. judecată generalizantă sau definitorie (de tip D-G); 3. judecată realizantă sau de realizare (de tip G-I); 4. judecată integrantă sau de integrare (de tip I-G); 5. judecată de delimitare (de tip G-D); 6. judecată particularizantă (de tip D-I). Și cum în logica clasică silogismul, ca și conceptul, sunt goale de conținut, filosoful propune abordarea unei noi scheme logice, iar în acest sens recurge la synalethism, care nu mai este o propoziție silogistică, ci este o propunere, adică o temă, noul mecanism nemaifiind compus din trei timpi, ci din patru (ca și în Devenirea întru ființă), adică: tema propusă, deschiderea liberă a temei, închiderea temei, pentru ca, în cel de-al patrulea “timp”, să se recurgă la redeschiderea, în formă organizată, a temei.
Până la ordonarea ideilor și conceptelor de bază ale sistemului rostirii filosofice românești, scrisul lui Constantin Noica a parcurs alte câteva etape “pregătitoare”; mai întâi a publicat volumul Rostirea filosofică românească (Editura Științifică, București, 1970), apoi Creație și frumos în rostirea românească (Editura Eminescu, București, 1973), acestea fiind urmate de Sentimentul românesc al ființei (1976), iar într-o etapă ulterioară, târzie (chiar în anul morții sale), a văzut lumina tiparului volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească (Editura Eminescu, București, 1987), aparte fiind Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan (Editura Univers, București, 1978), Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești (Editura Eminescu, București, 1975) și Introducere la miracolul eminescian (publicat postum, Editura Humanitas, București, 1992). Noica recunoaște că imboldul în alcătuirea acestei filosofii a ființei l-a primit din partea lui Mircea Vulcănescu - autorul unui proiect neîncheiat, din vremea războiului, din care s-a publicat (după manuscrisele rămase) o singură carte: Dimensiunea românească a existenței (Fundația Culturală Română, București, 1991). Deși ar trebui să adăugăm că alte “porniri” ale lui Noica către o investigație de profunzime ființei autohtone se confirmă încă din tinerețe, când a scris admirabilul volum Pagini despre sufletul românesc (Editura Luceafărul, București, 1944), cuprinzând șapte studii, aparent autonome, și două reprezentând textul unor conferințe, unde abordările sunt de felul acesta: “Ce e etern și ce e istorie în cultura românească”, “Bisericuțele noastre”, “Suflet agrar și suflet pastoral”, “Cum gândește poporul român”, “Pentru o istorie a gândirii românești”, “Sufletul românesc și muzica”, “Ardealul în spiritualitatea românească”. Iar, în aceeași carte, când se referă la Getica lui Pârvan, unde acesta descria viața strămoșilor noștri îndepărtați, plugari și ciobani, locuind în sate și cătune, dar care promovau o cultură deloc inferioară celei a orășenilor greci (în coloniile Eladei de pe țărmul Mării Negre), Noica se arată revoltat și, pe un ton categoric, scrie o frază memorabilă: “Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei!”
Practic, Constantin Noica schițează cu ingeniozitate modelul devenirii întru ființă pornind de la o situație de specificitate, mai precis de la detaliile particulare ale limbii române, pentru a ajunge apoi la o viziune ontologică generală. Dar cum se întâmplă acest lucru? Iar filosoful dă un răspuns foarte simplu: acceptând ideea că limba este sufletul unei comunități, adică chiar “simțirea” ei, care este identică cu mentalitatea și cu gândirea colectivității respective. Așadar, suflul cuvântului este cel care îl învăluie pe insul uman și îl ține strâns în liniile lui magnetice, el fiind acela care îi hotărăște profilul spiritual adevărat, având asupra lui o putere de arheu (termenul este preluat de la Eminescu). Avantajele rezultate din examinarea acestui misterios potențial al limbii române sunt multiple: în primul rând, o mai mare grijă în operarea cu încărcătura cuvintelor, apoi inventarierea celor cu potențial filosofic și constituirea unei recuzite de termeni autentici, care pot fi utilizați în vederea unei rostiri filosofice românești, deoarece, câtă vreme categoriile lui Aristotel și Kant ne-au parvenit pe filieră latină și franceză, “este nevoie de concepte zămislite din aluatul limbii române, iar nu împrumutate aidoma, ca formă și conținut.” Reinvestind cu forță ideatică vechi și adânci (ca sens expresiv) cuvinte românești, Noica ne oferă bucurii estetice de netăgăduit, punând astfel în cumpănă sinele cu sinea, comparând ființa cu firea sau devenirea cu petrecerea, vorbind de cumpăt și computer sau de comunicare și cuminecare.
În Sentimentul românesc al ființei, filosoful descoperă particularitatea viziunii autohtone asupra ființei în expresia întru, care, postulează el, este o închidere ce se deschide și o limitație ce nu limitează. Aceasta pentru că, în procesul de dislocare a realității și de poziționare a ființei, în cadrul acestuia se produc tot felul de evenimente, denumite și funcții sau modulații, care sunt exprimate atât de divers tocmai prin mlădierile verbului a fi, structurând șase variante “de lucru”, după cum urmează: 1.N-a fost să fie - în varianta ființei neîmplinite; 2. Era să fie - în situația ființei suspendate; 3. Va fi fiind - exprimând situația ființei eventuale; 4. Ar fi să fie - în situația ființei posibile; 5. Este să fie - în cazul ființei intrării în ființă; 6. A fost să fie - în situația ființei săvârșite. Descriind cele șase modulații românești ale ființei, filosoful a avut mereu în față tabloul precarității ontologice, conform modelului I - D - G (Individual - Determinații - General), arătând că exemplul seninătății ființei la Brâncuși este cel mai în măsură să exprime starea “ființei ca ființă”, decurgând chiar din devenirea întru ființă. Apoi, el consideră că cele șase poziționări ale ființei, conform modelului I - D - G, sunt și boli ontice sau maladii ale spiritului contemporan, exemplificându-se prin descrierea profilului spiritual al unor personalități istorice sau culturale, denumindu-le cu termeni grecești, astfel: prima maladie este notată I-D, cu G lipsă (adică absența în cadrul unei realități cu determinațiile ei, a ceva de ordin general) și este denumită catholita (de la grecescul katholeu = ceva de ordin general), neconștienți de boala lor fiind fiul risipitor, Don Juan și Napoleon, iar perfect conștienți: Kirkegaard și Nietzsche; cea de-a doua maladie poate fi simbolizată prin D-G, cu I lipsă (adică absența unei realități individuale pentru determinațiile ce se prind în general), fiind denumită todedita (de la grecescul tode ti, cu semnificația de “acest lucru anume”), marii bolnavi fiind Goethe și Sf. Augustin în faza vieții lui maniheiste; cea de-a treia maladie este notată G-I, cu D lipsă (adică absența determinațiilor potrivite pentru ceva general care a căpătat personalitate individuală), denumită horetită (de la grecescu horos, care înseamnă determinație), filosoful venind cu exemplul bolii ontice la Don Quijote, la Faust sau Zarathustra, îngerii în lumea celestă și Ludovic al XIV-lea în istoria Franței medievale sau Pygmalion în mitologie; cea de-a patra boală ontică este notată I-G, cu lipsa D (adică lipsesc anumite determinații ale ființei individuale care s-a ridicat la general), fiind botezată ahoretie, identificată de Noica în piesa de teatru a lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot, în stoicismul împăratului-filosof Marc Aureliu și în suferința asumată a asceților și extaticilor; cea de-a cincea maladie este notată G-D, cu lipsa lui I (adică prin absența unei realități individuale a ființei, în cadrul unui univers general, specificat prin variate determinații), fiind denumită atodetia, fiind boala de care a suferit Platon și Kant, fiind prezentă în miezul oricărei culturi; în sfârșit, cea de-a șasea maladie ontică este notată cu D-I, prin lipsa lui G (prin care ființa omenească concentrează, în mod voit, într-o realitate individuală, determinații, lipsind însă raportul și siguranța generalului), denumită acatholia, vizibilă, subliniază filosoful, în ipostaza civilizației.
Dintre cele șase maladii cuprinse în tabloul patologiei spirituale, doar trei dintre ele, subliniază Constantin Noica, îi marchează și pe români, și anume: catholita și todetita, care sunt suferințe fără de voie, iar de ahoretia se îmbolnăvesc unii semeni prin propria lor voință, el însuși declarându-se bolnav de ahoretie, făcând o mărturisire de credință: “Pacientul declară că a citit la 18 ani pe Kant și că s-a simțit confiscat pe viață de gândirea speculativă...”
