Părțile bune și “istorice” ale acordului COP21 nu înlătură însă multe dificultăți în îndeplinirea obligațiilor asumate de 160 de țări din cele 190 prezente la Paris. Analiștii susțin că se profilează două tipuri de dificultăți. Primul tip este o consecință a însuși conceptului de contribuție voluntară. Există suspiciunea că aceste contribuții pot fi asumate politic, în sensul unor promisiuni supraevaluate pe motiv politicianist-electoral. O astfel de supralicitare este posibilă din cauza faptului că evaluarea rezultatului direct este dificilă, ponderea contribuției naționale la reducerea reală a emisiei de gaz de seră la nivel planetar fiind incertă. Al doilea tip de dificultăți este de natură tehnică și financiară, numit în analizele recente occidentale “responsabilitate comună, dar diferențiată”. Termenul se explică prin “responsabilitatea istorică” a diferitelor țări față de acumulările de gaz cu efect de seră în atmosferă. Această responsabilitate istorică a reprezentat cel mai important obstacol în existența unui acord în perioada dinaintea COP21. Astfel, țările emergente și în curs de dezvoltare, aflate la începutul procesului de industrializare, au refuzat să participe pe picior de egalitate cu țările dezvoltate și industrializate, argumentând cu diferența de efecte poluante la diferite nivele de industrializare. Într-adevăr, până la mijlocul secolului XX numai Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Japonia și într-o oarecare măsură Uniunea Sovietică au fost responsabile pentru emisiunile de gaz cu efect de seră. Contribuția altor țări (China, India, Brazilia, Coreea de Sud) este remarcată doar în ultimii 30-40 de ani. Dificultatea tehnică și financiară reieșită prin acordul de la Paris apare la nivelul țărilor dezvoltate care, pentru prima dată, au recunoscut existența responsabilității lor istorice, ceea ce le impune un efort suplimentar de transfer de tehnologie și capital către țările în curs de dezvoltare, pentru a se asigura că acestea nu vor recurge la folosirea excesivă a energiilor fosile și nici nu vor fi blocate din acest motiv în parcursul lor spre dezvoltare și reducere a decalajelor. Se estimează că un astfel de transfer s-ar cifra, pentru perioada 2015-2030, la cca 89.000 de miliarde de dolari pentru sectorul energetic, la care s-ar adăuga 4.000 de miliarde de dolari pentru investiții în sectorul energiilor verzi.
Adevărata problemă a acordului de la Paris considerată a fi însă mult mai serioasă este cea a capacității reale de a atinge obiectivul limită de 2 grade Celsius.
În 2015, temperatura medie a depășit cu 1 grad Celsius media temperaturii preindustriale. Specialiștii sunt unanim de părere că “bugetul de carbon”, adică volumul cumulat de emisiuni viitoare compatibil cu obiectivul de 2 grade Celsius nu este mai mare de 1.000 de gigatone (miliarde) echivalent CO2, ceea ce înseamnă douăzeci de ani de emisiuni în ritmul actual de emisie. Pentru a respecta nivelul dorit al bugetului de carbon ar fi necesară reducerea nivelului emisiilor la zero cel târziu la nivelul anului 2080. Problema este că nicio tehnologie actuală și nici de perspectivă apropiată nu este cunoscută pentru a asigura o astfel de reducere, adică cea 50 de gigatone echivalent CO2. Singura cale de ajungere la un astfel de obiectiv este clasică și bine cunoscută: creșterea suprafețelor împădurite. Pădurile sunt, la actualul nivel al cunoașterii și dezvoltării tehnologice, singurele capabile de a capta și stoca CO2 atmosferic, dar, la nivelul predictibil al capacității reale de extindere a suprafețelor forestiere, nu se poate spera la o reducere a CO2 mai mare de 2 gigatone anual, insuficiente pentru îndeplinirea obiectivului propus.
În aceste condiții, pentru a respecta bugetul carbon ar fi necesar să se renunțe cât mai repede posibil la utilizarea celei mai mari părți a resurselor planetare de combustibil fosil. Ar trebui să nu se mai exploateze circa 80% din resursele de cărbune, ceea ce ar însemna o reducere potențială a emisiilor cu 3.600-6.400 de gigatone de CO2. Ar trebui, de asemenea, să se renunțe la exploatarea a circa o treime din rezervele cunoscute de petrol și a jumătate din cele de gaz natural. În paralel, astfel de politici de menținere a bugetului carbon la nivelul dorit ar trebui să fie acompaniate și de politici fiscale specializate (fiscalitate verde). Astfel, ar fi de dorit să existe un calcul și o evaluare prin preț a emisiilor de CO2, materializată fie printr-o taxă la nivel mondial asociată cu un mecanism de redistribuire, fie prin tarife naționale sau regionale de calcul și plată a emisiilor CO2.
(Va urma)
