1 aprilie - “Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”
“Peste sate se abătuse teroarea bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți, acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor bucovineni. Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul, neîntrerupt de foc, ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad, de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă (...).
(...) Soldații trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconștient am început să fug prin desiș. Moartea mă păștea la fiecare pas... Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor și am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare și am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet șoptit. Am pornit după el. Într-un desiș de brazi, câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-și dădea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băiețel de vreo doi anișori. Parcă o văd și acum cu niște ochi mari și tulburi, în care străluceau lacrimile pierzaniei. Părul bogat îi acoperea umerii. O șuviță de sânge curgea domol peste bundița împodobită cu blăniță de dihor. O femeie a smuls copilul din brațele mamei care și-a dat duhul. Apoi, toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu știam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se așeza peste copaci. Se auzeau încă împușcături sporadice, la care tresăream ca mușcat de șarpe...”
Fragmentul de mai sus face parte din volumul “Dincolo de cuvintele rostite” (Editura obștească “Vivacitas”, Hliboca, 2004) al profesorului Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), martor ocular și supraviețuitor al uneia dintre cele mai cumplite atrocități din istoria neamului românesc: masacrul de la Fântâna Albă (Bucovina), din 1 aprilie 1941.
REMEMBER! Când, în iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei, Ținutul Herței și Basarabia, aceste teritorii, locuite de aproximativ trei milioane de români, au fost imediat ocupate de Armata Roșie și NKVD. Toți cei care aveau rude în România erau considerați “trădători de țară”. După ce, în februarie 1941, peste 300 de români din nordul Bucovinei au fost uciși și aruncați în apele înghețate ale Prutului, în urma încercării de a trece granița în România, în același an, la 1 aprilie, chiar de Paști, un grup de peste 3.000 de locuitori ai satelor de pe valea Siretului s-au îndreptat, într-o coloană pașnică, spre noua graniță sovieto-română, purtând steaguri albe, cu însemne religioase, icoane, prapuri și cruci din cetină, încercând să se refugieze în România, după ce li se promisese că pot trece fără probleme. În apropiere de punctul de graniță Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii au deschis focul și au tras din plin, ucigând copii, bătrâni, femei, aruncându-i, apoi, în gropi comune, peste care au turnat var stins. Unii au fost îngropați de vii. Supraviețuitorii au fost urmăriți și spintecați cu sabia. Autoritățile de la Moscova au trecut genocidul sub tăcere, raportându-l drept “un incident minor”, în care un grup restrâns de persoane a încercat să treacă fraudulos granița. După masacru a urmat o amplă acțiune de represalii, în noaptea de 12 iunie 1941, mii de români fiind ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan, iar în anii de după război au urmat alte zeci de mii de deportări din Basarabia și din nordul Bucovinei. (sursa - Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina).
În prezent, localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul Ucrainei. În memoria celor căzuți în masacrul din 1 aprilie 1941, în incinta Mănăstirii Putna a fost ridicată și sfințită o troiță. Ceremonialul religios a avut loc în 2011, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la tragicele evenimente.
“Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie” a fost instituită de Parlamentul României prin Legea nr. 68/2011.
