Având în vedere dificultățile tehnice și financiare pe care le ridică aplicarea acordului COP21, s-ar putea spune că el are caracter istoric nu pentru că ar conduce la o reală schimbare a actualului model de dezvoltare economică, ci doar pentru că reprezintă, pentru prima dată, recunoașterea unanimă a pericolului în care se află civilizația și chiar specia umană, ca și a necesității luării unor măsuri globale de atenuare a acestui pericol.
Ce efect vor avea aceste măsuri și cât de reală este angajarea fiecărui stat semnatar la realizarea lor sunt probleme încă neclare și la limita imprevizibilului.
Pe acest fond de incertitudine, teoria eco-economiei avansează în două direcții total diferite, între un curent reformator și unul radical.
Curentul reformator (New Deal Vert) susține posibilitatea unei reale îmbunătățiri a raportului dintre acțiunea umană și situația mediului înconjurător prin importante și imediate investiții publice sau public-private în politici de eficientizare a utilizării resurselor naturale și energetice, cum ar fi producția de energie regenerabilă, extinderea transportului public etc., ca și printr-un sistem fiscal favorabil implementării soluțiilor alternative echivalente consumului de resurse energetice fosile.
Curentul radical susține renunțarea la actualul model de dezvoltare caracterizat prin “obsesia” creșterii economice și a consumatorismului în favoarea unui model de creștere sustenabilă, ceea ce ar însemna chiar plafonarea creșterii până la limita posibilităților oferite de o utilizare rațională și responsabilă a unor resurse limitate sau cu efecte nocive asupra mediului.
Din analizele, acordurile sau alte forme de negociere la nivel multilateral sau global privind necesitatea unor măsuri de echilibrare a raportului dintre acțiunea umană și situația mediului natural se evidențiază aspectul “material” ca esență a raportului “producție-consum”, o constantă a relației dintre om și natură de la apariția omului până în prezent. Este normal să fie așa, deoarece mediul natural și resursele sale au constituit și constituie obiectul universal al muncii omului, adică al acțiunii umane de transformare a acestor resurse în produse vital necesare existenței sale. De aici și logica reducerii problemelor de mediu cu precădere doar la acțiunea materială, exprimată de la o epocă la alta prin diferite generații de instrumente și tehnologii, cu diferite grade de limitare și deteriorare a mediului natural.
Întrebarea care apare este relativ simplă: există în acest moment posibilitatea menținerii aceluiași grad de satisfacere a nevoilor de trai fără a aduce daune ireversibile mediului și ofertei de resurse, sau devine inevitabilă schimbarea modului de viață în sensul reducerii gradului de satisfacere a nevoilor de trai până la limita la care ne permit resursele rămase și fără a deteriora catastrofal climatul?
După cum s-a arătat, atât reformatorii, cât și radicalii au propuneri concrete, dar ele se cantonează aproape exclusiv în zona economiei, mai precis în zona politicilor economice și a strategiilor de dezvoltare.
Vor reuși gândirea și practica economică actuală să atenueze raportul periculos care s-a creat între om și natură?
Modelul economic de gândire se caracterizează, în ultimii cincizeci de ani, prin tendința de a utiliza în mod exclusivist instrumentele econometrice, modelarea matematică și o viziune mult influențată de monetarism și concepte de fiscalitate. Nu sunt bine reprezentate în actualul model de gândire economică elementele sociale, comportamentale, culturale, religioase și antropologice ale activității umane, căci teoria “omului economic” (homo oeconomicus), deși explică logic modul în care interacționează omul cu natura, nu poate cuprinde întregul ansamblu de factori interni și externi care influențează această relație.
(va urma)
