UN “KATYN ROMÂNESC” APROAPE UITAT: FÂNTÂNA ALBĂ

Distribuie pe:

“Și-au ridicat crucile deasupra capetelor

și au mers spre moarte plângând.”

La 28 iunie 1940, Basarabia și partea de nord a Bucovinei au fost ocupate de Armata Roșie, ca urmare a notei ultimative a guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940, și a rușinoasei cedări de către România. În urma refuzului autorităților sovietice de a li se permite refugierea în Țara-Mamă, românii din raionul Hliboca, situat aproape de noua graniță, au căzut în capcana întinsă de NKVD și s-au hotărât să plece cu toții... acasă.

“La 1 aprilie 1941, un grup de peste 16 mii de bucovineni, bătrâni, bărbați, dar și femei sau copii din Pătrăuții de Sus și Pătrauții de Jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau Iordănești, au pornit - cu icoane, prapuri și cruce din cetină - prin Pădurea Camencii, spre Fântâna Albă. Aproape de noua frontieră, la Varnița - satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici (n.n. - ucraineni!!!!) îi așteptau, ascunși în pădure; au tras în plin, încontinuu, secerând mii de vieți; supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia, unul câte unul. Puțini au scăpat atunci. În final, i-au aruncat pe toți, bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morți sau muribunzi - în gropi comune. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi. La câteva săptămâni, în noaptea de 12-13 iunie 1941, peste 13.000 de familii de români au fost ridicate din casele lor și deportate în Siberia și Kazahstan”.

De-abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au îngăduit primul parastas pentru odihna miilor de români care n-au dorit nimic altceva decât să trăiască liberi în România.

În fiecare an, la 1 aprilie, sute de români din nordul Bucovinei se adună în Păduricea Varnița. Numărul real al celor secerați nu se cunoaște nici azi. Supraviețuitorii au ținut sub tăcere oroarea care s-a petrecut acolo. Abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, au început să vorbească.

În urmă cu 9 ani, când m-am aplecat asupra acestui subiect, unul dintre prețioșii martori era domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, supraviețuitor al măcelului de la 1 aprilie 1941. “Născut la 13 martie 1925, la Trestiana, județul Storojineț (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culiță), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-Mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. Iadul de lângă graniță, dezlănțuit de focul năpraznic de mitralieră al călăilor bolșevici, l-a despărțit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a știut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din Munții Ural. Abia după moartea odiosului Stalin, el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baștină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferințelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viață.

Profesorul Gheorghe Mihailiuc, învinovățit de naționalism românesc, a fost purtat, timp de jumătate de secol, dintr-o școală în alta, hărțuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Și astăzi (n.n., anul 2010), la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie și proză, «Dincolo de cuvintele rostite», apărută la Editura Obștească «Vivacitas» (Hliboca, 2004), din care redăm fragmentul de mai jos:

“Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor bucovineni. Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit hăt!, departe, peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad, de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu Tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui, cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»“.

“Vrem să începem să facem săpături, să descoperim cadavrele, dar nu am obținut încă permisiunea din partea autorităților” - afirma Petru Grior, un lider al comunității române locale, președintele Societății “Golgota”. Sistemul stalinist a redus criminal populația română autohtonă, de la o majoritate de 80 la sută, în 1940, la o minoritate de 20 la sută în 2010, între 180.000 și 200.000 de oameni, un sfert din populația dinainte de 1941.

Ecaterina Suceveanu, o țărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, își amintea de vărul ei, Constantin, și de sute de alți români împușcați fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost secerați. A fost împușcat în cap când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puținii supraviețuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, și am pus-o într-un borcan. O ținem și acum, sunt moaștele familiei noastre”.

Soldații au deschis focul în oamenii care mergeau în procesiune spre România, ținând sus, deasupra capetelor, crucile mari, pe care le luaseră din bisericile satelor lor.

“Nu am să uit niciodată Duminica aceea de Paște. Și acum o mai văd noaptea, în vis... Au scos crucile mari și prapurii, și au pornit în procesiune. Dar nu au ajuns niciodată acolo”, a declarat Ecaterina Suceveanu pentru Reuters. Mărturia ei a fost confirmată de alți săteni intervievați.

O supraviețuitoare, care a cerut ca numele să nu-i fie menționat, a declarat că a văzut, mai târziu, cum se mișca stratul subțire de pământ aruncat peste groapa comună din pădure, deoarece unii dintre cei care fuseseră îngropați acolo mai erau încă vii: «Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi»“.

Societatea “Golgota”, cu sediul în capitala Bucovinei de Nord, Cernăuți, a strâns mărturii de la supraviețuitori și de la cei deportați.

Cum spuneam, numărul exact al victimelor masacrului de la Fântâna Albă nu este cunoscut. Românii din partea locului spun că ar putea fi chiar și 5.000. Puținii care au supraviețuit pustietăților sălbatice din Siberia sau Kazahstan s-au întors, în cele din urmă - și au început să vorbească acum.

Familia Ilenei Vătăcean, acum în vârstă de 68 de ani (n.n., în 2010), a supraviețuit masacrului, dar au fost toți deportați în Asia Centrală:

“Am stat șapte ani în Kazahstan, din 1941 până în 1948, împreună cu alte 40 de familii de români”.

Elena Iliuțan avea 35 de ani și spunea că s-a alăturat și ea pelerinajului comemorativ la Fântâna Albă din Duminica de Paște, când sute de români din satele învecinate au refăcut “Drumul Crucii” spre pădurea unde rudele și prietenii lor sunt îngropați în gropi comune, anonime.

Societatea “Golgota” a ridicat două cruci de piatră pe locul unde se crede că se află gropile comune. În apropiere, o cruce simplă de lemn a fost înfiptă în pământ, la un an după masacru. “În trecut era interzis să vorbim despre Fântâna Albă - spune Elena Iliuțan. Dar acum suntem liberi să vorbim, și trebuie să o facem, pentru că nu se știe niciodată cât timp va dura această libertate”.

“Exodul în masă spre libertate, cu prețul vieții celor aproape 5.000 de țărani români bucovineni de pe Valea Siretului, care au refuzat comunismul, este semnificativ. S-a ucis nu numai în codrii Katyn-ului sau la Zidul Berlinului, s-a ucis și la Prut, și la Fântâna Albă, în pădurile Bucovinei, iar trei ani mai târziu, în aprilie 1944, 40.000 de soldați români au fost masacrați de ruși lângă Bălți, în Basarabia. Despre toți aceștia, istoriografia occidentală nu vorbește nimic. Ei sunt uitații noștri! Este însă timpul ca istoria să nu fie acoperită cu lopata de lut, iar astăzi, să aprindem o lumânare în memoria acestor martiri ai neamului românesc. (...) Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec și amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ - scrie domnul profesor Gheorghe Mihailiuc, în cartea sa, «Dincolo de cuvintele rostite». (...) Avem o țară bogată și... mulți oameni săraci... Pentru a ieși din această situație, e nevoie de renaștere morală, de înțelepciune, de iubire de adevăr”.

În anul 2011, ziua de 1 aprilie a fost declarată prin lege “Ziua națională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.

 

Lasă un comentariu