Titlul articolului este inspirat de cartea apărută în colecția “Psihoterapia Ortodoxă”, la editura Sophia, în anul 2011, iar lecturarea acesteia m-a determinat să reflectez serios la tema propusă în paginile ei, a femeii și a problemelor sale.
În toate epocile și pe toate continentele, femeia a fost măcinată de gânduri, întrebări, frământări, probleme legate de familie, copii, soț, părinți, frați și mai nou... carieră. În dicționarul explicativ al limbii române femeia este definită: ca persoana adultă de sex feminin, muiere; persoană de sex feminin căsătorită, soție, nevastă. O definiție scurtă, la obiect, însă mult prea “seacă”, deoarece consider că femeia reprezintă mai mult de atât.
Personal aș defini-o astfel: ființa complexă care dă viață; ea poate fi gingașă, fragilă, dar în același timp puternică, ambițioasă, încăpățânată, capabilă de sacrificiu și jertfă; misterioasă, imprevizibilă, sintetizat într-un cuvânt, femeia este unică prin felul său de a fi, de a se comporta, de a găsi soluții la problemele sale, de a interacționa cu cei din jurul său, de a privi, de a zâmbi, iar lista ar putea continua...
Femeia poate “îmbrăca” diverse forme, aceasta putând fi analizată din ipostaze diferite, iar acestea sunt de asemenea unice pentru fiecare în parte, cum de altfel este și avalanșa de probleme pe care le întâmpină de-a lungul vieții sale și pe care, doar ea le depășește cu tact, răbdare, înțelepciune, credință, nădejde și dragoste, chiar dacă în acest veac sunt propuse variante “comode”, ușoare și la îndemâna femeii moderne.
Prima ipostază pe care o îmbracă femeia este cea de soție. Acest tip de femeie este capabilă de iubire necondiționată, de iertare, de sprijin acordat soțului aflat într-o situație limită. O astfel de femeie are capacitatea de a-l “ridica” pe soț prin credință, rugăciune și smerenie din cele mai adânci prăpăstii sau pur și simplu să-l “coboare” în cele mai de jos abisuri prin duhul mândriei, al clevetirii, al iubirii de sine, al nesupunerii (nu în sens peiorativ, nu cu sensul de sclavă sau servitoare), care se află în interiorul ei. De ea depinde în cea mai mare măsură liniștea căminului său, de modul în care gestionează o situație delicată ivită în cadrul familiei.
O altă ipostază pe care o ia femeia este aceea de mamă. Cuvântul mama se rostește prin lipirea celor două buze, una de cealaltă și de cele mai multe ori copilul îl rostește prima dată. Instinctul matern “se naște” odată cu apariția în viața ei a copiilor și “moare” odată cu ea. Între copil și mamă există o legătură puternică, profundă, deoarece copilul imită primele gesturi, silabe, cuvinte de la ea. Inima mamei este precum un cufăr în care sunt depozitate toate bucuriile, dar și durerile pruncilor săi. Cu un ochi râde pentru reușita unui copil, iar cu altul plânge pentru eșecul celuilalt. Rugăciunea mamei străpunge cerul, iar blestemul său ruinează viața copiilor.
Multe mame au fost nevoite să părăsească țara, în căutarea unui loc de muncă printre străini, departe de ai săi, scopul fiind acela de a asigura un trai mai bun copiilor lăsați acasă. Chiar dacă prețul plătit de ea a fost mare, înăbușindu-și durerea; îndurând umilințe și vorbe de ocară din partea străinilor, acceptând munci dificile, în sufletul său s-au dat lupte grele, frământări, neliniști, iar datorită distanței dintre ea și copiii săi, după un timp răceala, reproșul, indiferența, nepăsarea, inevitabil și-au făcut simțită prezența, sfâșiind în bucățele sufletul său...
Un alt chip pe care îl îmbracă femeia este cel al fiicei. În inima sa tot restul vieții va dăinui respectul profund purtat părinților, care i-au fost alături, încurajând-o, sprijinind-o, ridicând-o ori de câte ori a fost nevoie. O astfel de femeie se va împăca destul de greu cu gândul că ai săi nu mai sunt fizic lângă ea, însă cu timpul va găsi resursele necesare care o vor determina să continue drumul vieții presărat cu provocări.
Femeie soră poate fi analizată din două perspective: prima în care se detașează de toți membrii familiei, lăsându-i în urmă pe aceștia și de cele mai multe ori uitând cu desăvârșire de ei, scopul final al acesteia fiind “țelurile mărețe”, strălucita carieră, care nu-i permite păstrarea legăturii cu ai săi. Aceasta este o perspectivă egoistă, lipsită de dragoste, afecțiune și recunoștință față de familia sa. Pe de altă parte o astfel de femeie se poate ca în copilărie să fi avut parte de traume care și-au pus amprenta asupra ei, iar odată ajunsă matură, dorește să se desprindă de tot acel tablou care i-a provocat atât de multă durere. Cea de-a doua perspectivă este aceea în care se sacrifică, renunțând la propria viață, la vise, speranțe, în favoarea îngrijirii părinților bolnavi și sfârșind la rândul său bolnavă, singură, părăsită, trăind cu sentimentul de neîmplinire, nemulțumire, petrecându-și întreaga viață suspendată între două “lumi”, una dominată de teamă, frică, alta încărcată de curaj, speranță, încredere în forțele proprii...
Chipul femeii bunică este o imagine a blândeții, a înțelepciunii, gata oricând de satisfacerea fără ezitare a micilor capricii ale nepoților, atât de dragi sufletului său. Dragostea ei nu cunoaște bariere, iar în momentul în care nepoții întâmpină dificultăți, se frământă, se macină și suferă enorm.
Nu întâmplător am lăsat pentru final ultima ipostază pe care o poate îmbrăca femeia, aceea de femeie de carieră. Vremurile în care trăim astăzi ne “provoacă”, propunându-ne să alegem între familie și carieră, iar atunci când afirm acest lucru am în minte următorul aspect: nu poți face două lucruri perfecte simultan (să ai grijă de copii, soț, părinți, dar în același timp să fii o femeie de top în profesia îmbrățișată). În acest context, îmi amintesc o discuție purtată cu o persoană, care a avut privilegiul de a ieși din țară imediat după anii '90 și care s-a întâlnit cu o doamnă din Franța, care a avut o carieră excelentă, a ascensionat profesional; a avut copii, însă nu a avut timp să le fie alături în momentele în care ei au avut nevoie de mângâierea mamei, iar acest lucru l-a simțit pe propria piele, deoarece îi mărturisea cunoștinței mele faptul că ai săi copii nu o sună să o întrebe de sănătate, dacă ea nu face pasul acesta, chiar dacă, cu toții sunt realizați, împliniți cu propriile familii.
Nimeni nu contestă faptul că femeia de carieră nu poate excela în profesia sa. De exemplu, pot fi femei magistrat, avocat, doctor, profesor, învățător, care dau dovadă de profesionalism în tot ceea ce fac, însă pot exista momente de impas sau de cumpănă pe care le întâmpină în carieră, iar în astfel de situații femeia de carieră simte în interiorul său un gol imens, o senzație ciudată de neîmplinire, de singurătate, de “sunt un nimeni”, toate acestea ducând în final spre boala secolului nostru: depresia, iar în astfel de momente se poate întreba: “A meritat?” sau “Cine sunt eu de fapt?”; “Ce las eu în urma mea?”
În această eră a formărilor, calificărilor, recalificărilor, al “deformărilor” profesionale, precum le numește părintele profesor Constantin Necula, uităm esența vieții. Cea mai sigură investiție pe termen lung sunt copiii, iar a fi mamă cu normă întreagă este “ceva ireal”, demodat, deoarece “musai” să fii de carieră..., altfel nu te încadrezi “standardelor” de azi; nimic mai fals, dimpotrivă este greu, dar în același timp minunat.
Cel mai dureros sentiment încercat în urmă cu ceva timp a fost legat de copiii, care “tânjeau” după afecțiunea părinților, după timpul de calitate petrecut împreună; fie că aceștia provin din familii modeste sau înstărite: dorul de părinte, deși el este lângă copil, pare să nu îl vadă, fiind copleșit de muncă; de acel du-te - vino zilnic; de stres și oboseală. Din start, astfel de copii cresc cu un minus mare, iar cadourile nu compensează cu nimic lipsa fizică a părinților, a mângâierilor, a încurajărilor, a atenției; în final, atât părinții, cât și copiii la un moment dat, vor simți un gol profund, va exista acel “ceva”, care lipsește din nefericire.
Oricare ar fi latura din care am privi femeia, fie ea soție, mamă, fiică, soră, bunică, de carieră, aceasta întâmpină zilnic probleme, cărora este obligată să le facă față; căutând soluții pentru ieșirea din impas, făcând alegeri, luând decizii, care pentru moment pot schimba cursul vieții sale.
