Românii n-ar trebui să se oprească cu evocările și manifestările în cinstea Centenarului, la 1 Decembrie 1918. Momentul Alba-Iulia constituie doar o parte dintr-un întreg, adică începutul acestuia, pentru că apogeul reîntregirii noastre, ca mare națiune, are un al doilea moment crucial, Tratatul de la Trianon, de la 4 iunie 1920, și un al treilea, care poate fi considerat, cel final, încoronarea regelui Ferdinand (Ferdinand Întregitorul), la Alba Iulia, în 15 octombrie 1922. Evident, nu este vorba de a merge din sărbătoare în sărbătoare, de-a lungul a patru ani, dar cele două momente care vor urma nu pot fi neglijate. Ele trebuie marcate ca atare, pentru că fac parte indubitabilă din acest proces de durată al devenirii noastre ca națiune unită și puternică.
Într-adevăr, Adunarea de la Alba Iulia ne este mai mult în suflet, pentru că ea a însemnat o copleșitoare evidențiere a voinței de unitate a poporului. Adică, autentificarea și perfectarea unirii la nivel internațional. În fapt, o recunoaștere totală și pe deplin legitimă de către marile puteri învingătoare a justeței acestei decizii. De asemenea, încoronarea de la 1922 a lui Ferdinand Întregitorul, simbolizează cel de-al treilea cerc de foc, menit să finalizeze și să pecetluiască pentru vecie noua construcție statală, adunarea românilor, după milenii de-a rândul, sub cupola României Mari.
În consecință, este greu de stabilit care dintre primele două evenimente sunt mai importante, punându-se întrebarea dacă se putea unul fără celălalt. Judecând din punct de vedere al dreptului internațional, al modului în care au fost perfectate lucrurile la acea vreme, ținându-se cont de amploarea schimbărilor preconizate la nivel mondial, în sensul desființării imperiilor,constituirea de state naționale și crearea unei noi ordini mondiale, tratatele de pace primează în fața oricăror manifestări, indiferent de justețea, natura și scopul acestora. Astfel, putem înțelege că realizarea României Mari era posibilă fără oricare dintre adunările de la Cernăuți, pentru bucovineni, Chișinău, pentru basarabeni, Alba Iulia, pentru transilvăneni, dar nu și fără acest Tratat de la Trianon. Iar după cum puteți observa din manifestările celor în cauză, și aici ne referim la Ungaria, nemulțumirile acesteia nu se îndreaptă împotriva Adunării de la Alba Iulia, ci a Tratatului de la Trianon. Acesta vor ei să piară, iar noi, România, alături de Serbia, Croația, Slovacia și Ucraina, cuprinse în Tratatul de la Trianon (dar în primul rând noi), ca state succesoare și beneficiare, avem datoria să-l apărăm, și nu numai atunci când acesta e realmente în pericol, ci răspunzând, pas cu pas, fiecărui atac la adresa acestuia, pentru că un asemenea gest oricât de aparent neînsemnat, constituie o lovitură la temelia edificiului statalității noastre.
Dacă noi, românii, am marcat momentul de la 1 Decembrie 1918, cum s-ar zice, în familie, și cu mai puțin tam-tam, ungurii acționează în forță împotriva Tratatului de la Trianon, înființând în acest scop un departament special (Trianon -100). Un aparat de propagandă uriaș pentru combaterea lui, ce acționează, pe toate canalele economice, culturale și politice, prin intermediul diasporei și la nivelul întregului mapamond. Intenția vădită este de a atrage atenția noii generații și întregii lumi asupra marii nedreptăți care, chipurile, s-ar fi făcut cândva. Iar dacă generația de atunci, din anii Primului Război Mondial știa precis despre ce era vorba, și n-a putut fi păcălită, generațiile actuale, aflate la distanța de o sută de ani și peste de momentul 1920, având cu totul alte preocupări și priorități, pot fi ușor păcălite pentru a da un curs nedorit evenimentelor, crezându-i pe aceștia, pe cuvânt. Și într-adevăr să ne gândim la faptul că nimic nu este imuabil. Nici gândirea oamenilor și nici opiniile conducătorilor de stat. Dacă pentru alipirea întregului Ardeal la România, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, trebuie să-i mulțumim lui Stalin, suntem siguri că Putin are cu totul alte opinii, iar prietenia lui Viktor Orban cu acesta (aflat la cuțite cu UE), nu este deloc întâmplătoare. Sintetizând și simplificând lucrurile, putem spune că întregirea României era imposibilă fără Tratatul de la Trianon, care a consfințit acceptul tuturor părților beligerante, inclusiv al Ungariei la noile modificări, tratat care avea la bază alte tratate clare, încheiate de către România cu aliații, anterior momentului intrării în război, cu specificații concrete, pe teritorii, în cazul în care aceștia vor câștiga. Dar să nu uităm nici reversul medaliei. În cazul pierderii războiului de către aliați, România risca desființarea ei ca stat, experiență pe care, înaintașii noștri de la acea vreme au trăit-o, în parte, prin retragerea guvernului la Iași, stare de fapt crucială care a determinat acea istorică mobilizare la luptă, concretizată în victoriile din 1917-1918, de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Așezarea la temelia înfăptuirii României Mari a acestor două mari componente: voința populară de unitate și dreptul rezultat din Tratatul de Război a dat, pe lângă o legitimitate desăvârșită, soliditate de granit și o valoare în plus istoricului eveniment, motiv pentru care avem datoria să luptăm cu întreaga noastră ființă și nedisimulat, apărându-i integritatea pe toate căile și prin toate mijloacele. Opera este măreață, pentru că face diferența între unire și anexare. Diferența este că, în primul caz, prin luarea în calcul a voinței fiecăreia dintre provincii (Transilvania, Basarabia și Bucovina), actul înfăptuit se numește unire, iar fără aceste adunări de adeziune, ar fi fost vorba de întregire prin anexare. De altfel, Dobrogea a fost câștigată de la turci, la 1878, prin acest procedeu.
Așadar, deplină legalitate și sacrificiu enorm stă la baza edificiului României noastre, motiv pentru care Trianonul trebuie să stea neclintit în bătaia furtunii. Ca atare, avem datoria sfântă să păstrăm neatins și ca lumina ochilor din cap acest enorm câștig bazat pe dreptate și adevăr, folosind toate mijloacele legale avute la îndemână pentru a închide gura acestor cârâitori care, de-a lungul istoriei, n-au făcut altceva decât să ne vadă șterși din cartea de istorie a neamurilor.
Și pentru că ofensiva împotriva Trianonului a fost declanșată pe toate fronturile: economic, social-cultural și politic, fapt care se și vede, prin investiții masive din afară, în creșe și grădinițe, școli, săli de sport, stadioane, finanțări de obiective și acțiuni antiromânești, toate acestea la un loc constituie un prim pas pentru adjudecarea de teritorii, fără mijloace distructive. Iată ce spunea un demnitar al statului ungar într-un articol apărut pe site-ul www.magyarridok.hu: “Ne străduim asupra unei colaborări strânse cu țările vecine, nu avem revendicări teritoriale, dar vrem să-i strângem la pieptul nostru pe conaționalii noștri și luăm atitudine pentru a trăi cu aceleași drepturi precum grupurile etnice naționale din Ungaria”. Ca să vezi; a ajuns Ungaria raiul minorităților pe pământ? De când? Iar dacă Ungaria nu dorește revendicări teritoriale, ci doar o strângere la piept a conaționalilor, doar pentru atâta trebuie să piară Trianonul? Câtă fățărnicie!
