L-a trimis în lume. Omul, creație a lui Dumnezeu-Logos, este chemat să devină o icoană a lui Hristos, adică să se asemene cu El. Asemănarea, ca și chemare ontologică a omului la mântuire (Facere 1,26), este vocația creștină esențială a contemplării ,,chipului ființei Lui”(Evr.1,3) pentru a deveni același chip (2.Corinteni 3,18) așa încât Schimbarea la Față a Mântuitorului poate fi considerată momentul crucial al revelației posibilității transfigurării firii umane și a întregii creații în și prin Hristos. Este, poate, important să accentuez, fiind sigur că cititorul va înțelege mesajul, faptul că Hristos nu și-a schimbat fața, ci doar s-a schimbat la față.
Iconograful exprimă în și prin opera sa avântul nestăvilit al sufletului său, greu exprimabil altfel, de a se modela pe sine ca icoană vie, ,,smerită transparență” a luminii feței lui Dumnezeu, Mântuitorul lui. Omul-idol apare, dimpotrivă, un chip închis, autonomizat, anomizat, auto-idolatrizat, iar păruta deschidere a chipului său către comuniunea cu semenii și cu creația întreagă se descoperă în final a fi nefirească. Setea omului postmodern de a-și autorevela chipul contravine impulsului iconografic firesc al omului credincios, străpuns de misterul sacru, al cărui chip se înscrie în icoana lui Hristos și nu se lasă nicidecum circumscris de lumina artificială și enervant de orbitoare a momentului artistic petrecut oarecând și oriunde pe scenă, unde omul-idol nu-și arată chipul, ci doar masca schimonosită și descompusă.
Contemplarea imaginii omului-idol nu ridică mintea spre slava lui Dumnezeu și spre strălucirea luminii dumnezeiești, ci se oprește la făptura creată, opacă și decăzută. Acesta este de fapt și motivul care L-a determinat pe Dumnezeu să interzică imaginile în Vechiul Testament (Ieșire 20,3-4; Psalm 96,7). Era atunci vorba despre o pedagogie divină, încălcată astăzi de omul postmodern prin așezarea sa proprie, cât mai la vedere, pe soclul post-modernizat al vițelului de aur vechi testametar. Unii se urcă pe cele mai înalte și periculoase clădiri pentru ca să-și facă un selfie. Atunci Moise a distrus vițelul-idol, azi noi facem același lucru cu noi înșine. Și nu doar că suntem conștienți de autoprofanare, ci chiar ne face plăcere, ne satisface la maxim. Aceasta e de fapt menirea idolului: să distrugă și să se autodistrugă. Unii aruncă vina pe Dumnezeu, în existența căruia de fapt nici nu cred! Într-un fel au totuși dreptate, doar că e vorba de un alt dumnezeu în care cred cu desăvârșire: homo zeus otiosus.
Atât în ceea ce privește icoana/omul-icoană, cât și idolul/omul-idol vorbim de materie. În primul caz, lumina vine dinlăuntrul Arhetipului, sursa sau mijlocul vieții și al dumnezeirii, în cel de-al doilea însă, este revelată lumina descompusă și săracă a lumii păcătoase, o lumină sterilă, ineficientă.
Icoana arată transfigurarea materiei. Idolul propune transformarea ei. Teologia icoanei ne vorbește despre trasfigurarea teandrică a naturii umane. În vreme ce antropologia reducționistă, idolatră, exprimă transformarea autonomă, anomică a ființei omenești, icoana cheamă la exprimarea frumuseții dumnezeiești, la unitate (Ioan 17,21) și realitate, exprimând imaginea concretă a realității eshatologice și a viitorului dumnezeiesc al făpturii umane.
Sfinții sunt icoane vii prin care se manifestă, în tăcere, Dumnezeu. Oamenii-idoli sunt icoane profanate, lipsite de har și transparență, prin care se manifestă, zgomotos, acel diabolos distrugător promovat fără scrupul de o parte a mass-mediei postcreștine. Reprezentarea iconografică care își este suficientă sieși, chiar dacă genială din punct de vedere artistic, dar care nu trimite la protochip, este idolatră.
Pentru că idolul, aspect valabil și în cazul vedetelor sau așa-ziselor ,,pop-icoane” (VIP-uri) mondene, fastuos mediatizate în presa scrisă sau vizuală, nu are un protochip de care să se evidențieze și deosebească, ci toată atenția sau venerația o oprește la sine, pentru sine și în sine, putem vorbi de apariția idolatriei și autolatriei.
Dacă și în vreme ce starurile contemporane se bucură de o venerare idolatră, cuvântul idol fiind devenit azi atât de banal, stârnind chiar o anumită stare euforică percepută ca imitatio Antichristi, icoana apare, discret și tainic, drept teofania sau toposul prezenței sacre, a cărei frumusețe nelumească sfințește lumescul.
Lumescul om postcreștin caută însă o viață mai ușoară, lipsită de responsabilitatea păcatelor sale, de unde și originea argumentelor sale ateiste. Adevărurile de credință, îngrădindu-i libertatea de a păcătui, îl jenează și revoltă, determinându-l să caute diferite pretexte prin care să poată clătina existența divinității și argumenta veridicitate a necredinței sale. De regulă, ,,adevărurile de credință sunt respinse nu atât de grosolănia spiritului, cât de perfidia voinței. Inima noastră nu năzuiește după atari lucruri cum sunt: Dumnezeu, mântuirea sufletului, învierea trupului, și de aceea nu dorim ca aceste lucruri să existe în mod real, să fie adevărate; fără ele, viața e mai ușoară și mai simplă...”, afirmă Vladimir Soloviov.
Icoana a fost și este modelul, dar și modelatoarea ființei umane: așa precum arta sacră, arată și împărtășește sfințenia celui reprezentat de ea, tot astfel și omul, icoană vie a lui Dumnezeu, trebuie să devină transparent sfințeniei Lui prin sălășluirea Sa în El. Pe măsură ce privirea noastră e purificată de patimi, icoana ne înalță spiritual până ajungem să putem simți în ea prezența sfințeniei lui Dumnezeu. Începând cu această treaptă duhovnicească, când inima este curățită de păcat, suntem copleșiți de o altfel de cunoaștere a lui Dumnezeu: cunoașterea directă și nemijlocită a Lui prin comuniunea noastră cu El în Duhul Sfânt, o cunoaștere contemplativă, mistică. Icoana ortodoxă este imaginea care renaște, sfințește și mântuiește (salvează) lumea. (Auto)exmatriculat din ea, omul devine idol.
Cu toate că raportul ortodox dintre imagine și învățătura revelată are încă de suferit, se întrevede azi, chiar și în Occidentul protestant, tot mai mult bucuria revenirii la mesajul tainic al icoanei de odinioară, un imbold spre redescoperirea artei sacre, ceea ce poate situa icoana, atât din punct de vedere artistic, cât și spiritual, printre cele mai mari descoperiri ale timpului nostru. Nu o dată s-a putut observa admirația și sensibilitatea turistului occidental față de iconografia ortodoxă atunci când a vizitat, în pelerinajele lui, frumoasele biserici și mănăstiri ortodoxe de pe cuprinsul țării noastre. Căldura, sfințenia, misterul comuniunii cerului plin de sfinți cu pământul oamenilor simpli, păcătoși, au fost simțite de acest călător și trăite la nivel mistic. Străinii s-au simțit ca acasă, ca frați ai noștri care, deși veniți de pe alte meleaguri, au devenit deopotrivă cu noi cetățeni ai cerului. Iată misterul și minunea icoanei: unirea tuturor oamenilor în Hristos. Nu e o naivitate, ar putea fi șansa reală a reînnoirii spirituale a umanității!
Astăzi, dogma cinstirii icoanelor este importantă nu doar din perspectivă doctrinară, ci mai ales pentru că prin imaginea sfântă evanghelia primește un spor de înțelegere, mesajul transmis lumii contemporane fiind în același timp și un inestimabil răspuns la problemele de natură antropologică ale timpului nostru: de unde venim și unde mergem; om sau maimuță; bărbat sau femeie; familie tradițională etc.
Vine vremea și acum este când, în răcoarea serii, vom auzi din nou glasul Tatălui din cer: ,,unde ești, Adame?”. Iar noi, ascunșii veacului, îmbrăcați exact așa cum suntem, în haine de piele jerpelite de vitregiile mileniilor prin care am trecut, adânciți în timp sau fără de timp, răi sau buni, drepți sau strâmbi, înstăriți sau amărâți, va trebui să-I răspundem, fiecare în parte, sau poate toți în cor, Creatorului divin. Și, sincer, nu cred că atunci ne va mai arde de glumă!
A sosit vremea și acum este să avem grijă ca nu cumva cicatricea ancestrală să izbucnească în flăcări! Alegerea ne aparține: rămânem niște simple cicatrici infectate de venin sau trăim demni ca niște icoane și iconografi!
