Despre o instituție culturală care înglobează toate artele posibile îngemănate, de la teatru vorbit, cântat, dansat, unde nu se știe ce predomină mai mult, cuvântul, muzica, dansul, fiindcă sunt toate conținute, imaginea, actoria, regia, coregrafia, toate într-una, și, recent, în nu mai puțin de cinci (5) premiere de excepție, produse efectiv pe bandă rulantă, se poate spune că le depășește cu mult pe toate celelalte instituții culturale, nu doar de aici. Până la Târgoviște se aude, oraș splendid, domnesc, aristocratic, regal, care se pare că posedă cel mai frumos teatru posibil din România, unde marele profesor și manager Vlad Rădescu mutase “Întâlnirile Școlilor și Academiilor de Teatru Europene”, în vremea adolescenței mele, după ce orașul nostru fusese capitală europeană prin acestea mult înaintea altora. Despre acele vremuri unii își mai amintesc doar că era belșug culinar la protocol, după spectacole, și circulau orientali pe stradă, nu doar europeni, era plin de forfotă și de tinerețe, entuziasm și elan.
Lumea teatrală de azi nu mai seamănă cu cea de atunci. La Universitatea pe care eu însămi am absolvit-o, cel mai recent afiș anunță admiterea din toamnă, toate disciplinele primind aceeași valoare ca și cuvântul scris, Teatrologia, înființată abia cu un an înainte să dau eu însămi la Academia de atunci.
Zilele trecute, o enormă surpriză mi-a produs minunatul Teatru din Târgoviște, justificând alegerea, dar și onoarea de a fi fost mutat acolo festivalul târgumureșean, în acea “bijuterie” condusă de Mihai Constantin Ranin, promotorul unui mare festival evreiesc. Frumusețea interiorului nu se compară cu niciun alt teatru din țară, și nu numai, umilind chiar și Sibiul, cu mult trâmbițatul lui festival sau chiar Teatru.
În privința UAT, vremurile de odinioară par să revină, am văzut două musicaluri de excepție ale Feliciei Dalu, după acela cu “My fair Lady”, altul, cu “Sunetul muzicii”, montările ridicându-se la nivelul ambelor filme celebre, dar și altul, în regia lui Radu Olăreanu, “Noi doi și Leon”, având autorul care a scris și “Desculț în parc” și doi minunați actori de la centrul “Reduta”, din Brașov, care își fac aici doctoratul. Deși trecuți de prima tinerețe, au reușit să egaleze creațiile Feliciei Dalu, nu neapărat prin recitalurile actoricești, cât prin dăruire. Căldura pe care o insuflă Radu Olăreanu tuturor montărilor sale, datorită sufletului generos, a fost susținută de pregătirea muzicală asigurată de Carmen Mihăescu și de imaginea de light design a lui Ovidiu Rusu, în mai multe culori, dând strălucire decorurilor simple ce alternează scena, prin succedarea lor pe un ecran cinematografic, emoționând spectatorii cu frumoasa poveste de dragoste veche, amintind vremurile bune ale Studioului. Nu credeam că voi mai revedea spectacole precum cele de acum 25 de ani, la care mă refeream mai sus, pe aceeași scenă. Bune au fost și cele realizate de UAT în colaborare cu teatrul de animație, “Laika” tânărului Alexandru Macrinici, despre cățelușa trimisă în spațiu fără posibilitate de întoarcere, fiind un manifest canin împotriva cruzimii oamenilor față de animale, dar și “Mica sirenă” a Oanei Leahu, care a găsit o rezolvare foarte inteligentă regizoral, pentru marioneta portocalie. Mai frumoasă decât actrița care o joacă, sirena va domni veșnic în ocean, în loc să se sacrifice pentru cel care nu o merită, alegând să scape de prinț, deși se știe că în poveste ea moare și el se însoară din interes cu alta. Aici apare cumva o dimensiune a “Luceafărului”, ființa nemuritoare care nu are nimic uman. Doar în Biblie și în spectacolele bune, cu mesaj pozitiv, se întâlnesc aceste personaje fantastice. De aceea este de dorit să se pledeze și în arta teatrală pentru eternitate, nemurire, nu pentru personaje de gen satana care să ne reprezinte orașul în diverse competiții neimportante și irelevante pentru o comunitate decentă și civilizată. De ce la UAT și la Teatrul pentru copii nu întâlnim vulgarități și personaje non-grata, ca în alte instituții culturale de aici? Din acest motiv, acestea se ridică mult peste acelea. Și de aceea, pe altele efectiv le ignorăm.
Felicitări încă o dată UAT, care redevine astfel, dar pentru totdeauna, ca să ne exprimăm și noi în termeni nemuritori ca spectacolele de acolo, principala instituție culturală a orașului, județului și nu doar regiunii noastre geografice. Mesajul e primordial. De aici pornește totul, chiar și imaginea, singura importantă.
