“AICI, LA NOI, ÎN ARDEAL: “Nu-i lapte pe lume mai dulce, / Nici soare să urce pe deal, / Mai altfel, mai blândă chemare, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-i ninsoare căruntă pe munți, / Nici zăpezi să respire-n val / Prin pădurea pândită de lupi, / Ca aici, la noi, în Ardeal.// Nu-i seară mai plânsă pe culmi, / Pe Mureș, pe ape-n aval, / Nu-i doină mai tristă să cânte / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-i loc să coboare în vuiet / Clopote-n chemări de caval, / Cu gloanțe mari, de ploaie și jar, / Ca aici, la noi, în Ardeal. // Nu-și sună în tropot pe ceruri / În marșul de ploi triumfal, / În trăsnet, furtuna, saboții, / Ca aici, la noi, în Ardeal”. O poezie duioasă, tulburătoare este și: “Maica-i lacrimă-n icoană”: “Maica-i lacrimă-n icoană / peste spaimă, chin târziu, / despuiată de păcate, / inima-i ceasornic viu. // Peste bolta sfărâmată / sufletul se-nalță lin, / blândă porumbiță albă - / cânt de viață, cătilin. // Vin rugi din zări, păsări cântând /se-nalță prin tămâie, / mirosind a vechi altare / sub ochiul de lămâie.// Maica-i lacrimă-n icoană, / peste spaimă, peste chin, / când inima-i ceasornic viu, / sufletul se-nalță lin.// Cânt de viață, cânt de moarte”. De asemenea, un poem încântător care cântă meleagul natal este: “Cu capetele sure își mână bruma calul”: Pe o câmpie arsă, din cronica pustie, / Cu capetele sure își mână bruma calul, / În răzburata vreme, pe calea neîntoarsă, / Prin viile ruginii mă cheamă iar Ardealul. // Cu ai mei eu vin, cu toți încep tăcutul cântec, / Ei toți, cei răstigniți azi cu palmele în cuie, / Oglinzile-aburite întoarcă timpu-n vrere, / Prin iarna care vine, pe o colină suie.// A gheață sună timpul trist din goarnele de ger, / Prin ceață caut ninsori deodată cu văleatul, / Țăruș în carnea gliei, eu aici am să rămân, / Să dau binețe vremii: mă cheamă iar Ardealul”. Volumul: “Trecerea râului”, (Editura NICO, Târgu-Mureș, 2007. Coperta de Mariana Cristescu.) Premiul Asociației Scriitorilor din Târgu-Mureș - continuă seria antologatelor lui Lazăr Lădariu, în care apare iarăși steaua de dimineață, motivul trecerii râului, clopotul lumii, păsările uriașe, munții înalți, acele «Câmpuri cosite de ceață», zborul păsărilor și cartea scrisă pe cer. Poetul se simte îndreptățit să se întrebe, ca și Francois Villon, «Unde sunt zăpezile de mai an?» - când e conștient că «lumina e acum ultima șansă». Cităm din acest volum poemul: «O cruce singură urcă dealul» : «O cruce singură urcă dealul, / din când în când odihnindu-se, / nimeni în jur, / singurătatea doar, / cu apă și văzduh botezată, / în urma ei vine / cu o ramură de izmă în mână; // din norii cerului / coboară rugăciunea tânguindu-se, / cu mielul în brațe; // prin iarba cuprinsă de friguri, / omul pășește rar / după paharul / înaintea lui îndepărtându-se”.
Lazăr Lădariu, un poet cât se poate de interesant, original, cu accente dramatice și tonuri elegiace, sensibil, cu putere de penetrație la cititori, receptat pe merit de critica și estetica literară, un român adevărat care-și cântă glia strămoșească și e mândru de obârșia sa. Și care, în Antologia de față a reușit cu succes să-și expună sufletul și să-l realcătuiască din cioburile de vitraliu existente în fiecare volum, într-un suiș continuu spre Înălțimile la care aspiră, îndeobște, fiecare poet care se respectă.
(Sfârșit)
