Nicolae Tonitza s-a născut în 13 aprilie 1886, la Bârlad, și a decedat la 27 februarie 1940, la București.
Am evocat aceste date în contextul expoziției deschise recent la Muzeul de Artă din Palatul Culturii. Afișele expoziției din spațiul public redau imaginea unei fetițe îmbrăcată într-o rochie roșie vaporoasă cu o fundă galbenă în părul negru. Imaginea stârnește curiozitate pentru multă lume, dar puțini sunt cei care știu că este vorba de fetița directorului de la ziarul “Curentul”, Pamfil Șeicaru. La acest ziar, pictorul Nicolae Tonitza semna săptămânal cronica de artă plastică, fiind un eminent critic de artă.
Pamfil Șeicaru, așa cum se știe, a fost unul dintre cei mai combativi și importanți ziariști din perioada interbelică și a părăsit țara noastră în 1944. Din acest motiv, regimul comunist, în formula consacrată atunci, l-a considerat dușman al poporului și l-a reabilitat abia în anul 1966.
Pictura “Muza pamfletarului” care o reprezintă pe fiica acestuia, Viorela Șeicaru, a intrat în patrimoniul Muzeului de Artă în anul 1962, când director era pictorul Bordi Andras, iar de achiziția acestui tablou s-a ocupat muzeograful principal Szekely Laszlo.
În anul 1962, Pamfil Șeicaru era trecut la index “trădător” și achizițiile de tablouri erau aprobate financiar de secția de propagandă a Partidului Comunist. Prin urmare, un membru din familia unei persoane trecute la index “trădător”, indiferent de forma prin care se prezenta, nu putea ajunge într-o colecție publică, muzeală. Din aceste motive, lucrarea a fost achiziționată cu mari emoții, iar până în 1967 nici nu a figurat în expoziția permanentă.
Curiozitatea o stârnește și fetița din afișul Galeriei de Artă Românească, o prezență drăgălașă în care o recunoaștem pe Catrina, una din fiicele artistului Nicolae Tonitza.
Pictura a intrat în patrimoniul muzeului, în același an 1962, fiind achiziționată cu statutul de replică, originalul se găsește la Muzeul de Artă din Ploiești.
Portretul celeilalte fiice, Irina, poate fi văzut în cadrul expoziției din Palatul Culturii, acest tablou a fost adus la Târgu-Mureș din colecția Muzeului Național de Artă din București. Este celebru reprodus în toate albumele de artă Românească. Acum poate fi văzut în original.
Pictorul Nicolae Tonitza, în picturile cu copii, a redat, de fapt, un sentiment, o trăire, “candoarea” pentru că “arta exprimă sentimente și transmite cunoaștere” conform uneia dintre definițiile artei.
Pentru aceasta, a găsit o formulă de expresie plastică, pictând ochii copiilor “cu două pete de culoare întunecată”. Așa cum știe și zice toată lumea.
Sentimentul de tandrețe paternă izvorât din sincera emoție pe care i-o insufla ingenuitatea modelelor sale: Catrina, Petru și Irina, cei trei copii ai săi, va sta la baza unor studii care i-au marcat ascensiunea personală în acest sens.
Focarul, centrul de gravitație este concentrat în ochii deosebit de expresivi, un univers indescifrabil de nedumeriri și nevinovăție. Buzele acestor copii nu surâd niciodată, sunt doar sugerate. În felul acesta, Tonitza a reușit să confere portretelor de copii o vibrație lăuntrică nemaiîntâlnită decât, poate, în privirile de tăciune ale coconilor domnești zugrăviți de meșterii lui Constantin Brâncoveanu. Știm cu certitudine că artistul admiră “durabilele înfăptuiri artistice ale lui Brâncoveanu, neclintita lor frumusețe și demnitate” (Tonitza, Curentul, 1932, ianuarie).
Cercetarea ctitorilor l-a făcut să stăruie în amintirea vlăstarelor domnești din unele portrete votive “ochi preacurați ai nefericiților prunci domnești” (ibidem Tonitza).
Apoi, farmecul acestui tip de pictură l-a cuprins, poate, atunci când a început să se ocupe de desenele copiilor lui. Le admiră și a vrut să facă și el cum fac copiii, a vrut naivitatea lor. Era amuzat de desenele prin care sugerau pupilele oamenilor, doar prin imense și inegale pete rotunde.
Se știe că între anii 1926 și 1928 pictorul a instituit primul concurs pentru desene înzestrat cu premii anuale, adunând acasă mii de desene.
Aria acestor desene și tablouri s-a extins și în afara familiei. Unele au fost realizate sub imboldul unor necesități materiale, sau din complezență, sau obligație ierarhică. Să bănuim că la aceasta din urmă ar putea intra și lucrarea noastră “Muza pamfletarului”?
De reținut că, aceste portrete de copii nu sunt o reproducere mecanică, o redare fidelă a unei măști, ci este opera unui artist psiholog.
Pline de poezie, pot fi considerate piese unice în pictura noastră și fac din Tonitza cel mai sensibil interpret al candorii copilăriei.
Nu știm cum va evolua lumea, dacă vor mai fi și sentimente sau numai plăceri, dar ca să vadă cum arată “candoarea”, oamenii se pot întoarce, iar și iar, să o descopere în tablourile lui Nicolae Tonitza.
