A fost o vreme... atunci nu se știa de vreme, că-mi părea că existam în mintea, în gândul, în imaginația și respirația lui Dumnezeu. Pătruns de liniștea divină, corpul meu, țărână, biologie pură, ancestrală, parcă scos dintr-un mormânt, mormântul cosmic universal, în care nu credeam vreodată să mă întorc, a primit suflare de viață dumnezeiască, iar Noi, Eu și trupul meu, ne-am sculat, ca dintr-un trecut lipsit de timp, la viață, pentru a-I sluji Creatorului divin. Bună ziua, sunt Adam, cel vechi în zile, iar în cele ce urmează am să vă (re)amintesc, succint, provocarea vieții voastre: identitatea ființei umane.
În primul rând, aș vrea să vă spun că Eu nu sunt identic cu trupul meu, nu mă confund cu acesta. Aș îndrăzni să spun că nici măcar nu sunt egal cu el, deși avem aceleași drepturi. De exemplu, dreptul mântuirii! Vă mărturisesc că îmi este dor de trupul meu și abia aștept să-l reîntâlnesc. Dar Eu, deși am murit demult, m-am gândit să vă vorbesc!
Mântuitorul înviat m-a ridicat, din străfundurile existenței veșnice, la cer. Înțeleg că nu vă vine ușor să credeți. E omenesc, adică pământesc. E greu să înțelegi chiar și ceea ce vezi, darămite ceea ce nu vezi, pentru că între a vedea și a înțelege ceea ce vezi e o diferență mare, cam așa cât de la mine la voi. E chestie de simț, de percepție. Nu mă credeți? Priviți-vă în ochi unii pe alții. Apropo, când ați făcut asta ultima data? Citiți presa! Vedeți la fel? Înțelegeți la fel? Dar dacă nu vedeți? Credeți că auzul v-ar ajuta mai mult?
Dumnezeu, eu așa îi zic, a făcut trupul mai întâi, apoi m-a suflat în el. Ah, nu am preexistat, am fost creat atunci, pe loc, ca substanță simplă, nemuritoare, intimă materiei în care mi-a fost hărăzit să viețuiesc. Iar în momentul în care m-am ridicat în picioare, viu și nemuritor, eram un Eu în trup, un Eu conștient, rațional, gânditor, vorbitor și veșnic. Eu nu puteam să mă manifest în lumea creată, fără un trup material, iar El, trupul meu, pe unde o mai putrezii...!?, nu avea nicio șansă la viață fără mine, sufletul lui. Acum vă vorbesc din veșnicie. Moartea, pentru care sunt vinovat, recunosc, și vă rog să mă iertați, Mântuitorul a făcut-o demult, m-a răsuflat înapoi, acolo unde ființă mi s-a dat.
Am apărut în timpuri imemoriale, ca și coroană a creației, în ziua a șasea, după cum zice cuvântul Domnului, fiind capabil dintru început să mă îngrijesc de soarta lumii noi în care începeam să-mi las, pentru totdeauna, urma. Dar atunci, erau alte legi în creație, nu ca acum, în timpul vostru, iar ele nu îmi afectau în vreun fel rău existența. Am înțeles că nu sunt materie, deși m-am servit multă vreme de ea. Mi-am dat seama că sunt diferit de toate celelalte viețuitoare și de natura întreagă. Eu îmi puteam exprima gândurile prin limbaj, iar limbajul este caracteristic doar persoanei. Eram o persoană umană. Singura în întregul Paradis. Vorbeam chiar și cu Dumnezeu, după al cărui chip am fost creat. Și El vorbea cu mine. Așadar, Eu nu scoteam zgomote precum animalele de care mă îngrijeam. Eu le vorbeam... Și, vă rog să mă credeți, în vremea mea, animalele erau mult mai inteligente decât în vremea voastră. Dar să vedem cine sunteți voi.
O vreme am fost singur! Dar pentru a putea dialoga la nivelul meu uman de existență, Creatorul mi-a dăruit un partener, unul minunat, cel mai minunat care a existat vreodată. Constat și acum, e aici lângă mine, că Ea, femeia, este parte din ființa mea. Ea este un Eu diferit, deși, își are originea în mine. Și, exact ca și în cazul meu, a venit în lume la fel de inteligentă (dacă nu cumva mai inteligentă..., deși, aici la noi, acum, gradul de inteligență nu mai contează). Ea nu este doar parte din trupul meu, ci și din mine, din acel Eu diferit de trupul meu. Amândoi trăim acum în afara trupurilor noastre, vorbim și ne rugăm lui Dumnezeu pentru urmașii noștri, adică pentru voi, care, e bine să știți, nu sunteți identici cu trupurile voastre. Voi nu sunteți identici cu materia, biologia trupurilor voastre. Chiar dacă trupul suferă schimbări (accidente, boli, îmbătrânire, moarte) voi existați independent de el, nu va împuținați în niciun fel: gândiți, simțiți, vorbiți, doriți (Lc.16, 19-31). Chiar dacă îl modificați genetic sau electronic, voi nu sunteți animale și nici nu veți fi roboți! Fiecare dintre voi e o persoana unică în existență, un Eu diferit de trupul său. Trupul tău, creierul tău, nu gândește, nu simte, nu dialoghează independent de tine, dacă nu e însuflețit de tine, sufletul lui. Și el e altceva decât tine, dar doar împreună sunteți om. Acum eu, Adam, nu mai sunt omul complet, același din vremea pământească, precum voi, ci doar un suflet de om. Dar nici animal nu sunt. Însă sunt și am rămas protopărintele vostru.
Am putea spune că animalul e identic cu trupul lui. Tu, omule, nu, de aceea nu ești animal. Nu te vei confunda nici cu vreun circuit sau proces elctro-chimic, drept pentru care nu vei deveni robot. Roboții pot fi identici unii cu alții, scoși în serie, pe bandă. Nu au conștiință. Sunt chiar mai prejos decât animalele, care și ele sunt unice în felul lor (Jov.12, 7-10). Tu ai amintiri, precum și eu, iar ele rămân vii și după moartea creierului tău.
Dacă trupul ar gândi, simți, valoriza, analiza, raționa independent de mine, ar fi o altă entitate, am fi două entități diferite, ceea ce știința (încă) infirmă (Philip Clayton, Reiligon and Science the basics, Routledge, London, 2012). Dacă aș fi identic cu trupul meu, aș fi o singură entitate, un simplu organism viu. Dar eu exist și după moartea lui, deci sunt altceva, mai mult decât acesta, sunt spirit! Nu spun eu asta, o afirmă Hristos! Mt.16,26: "Și ce ar folosi unui om dacă va câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul". Și ce este lumea întreagă? Mă gândesc că tocmai acea efemeritate la care și Hristos a renunțat pentru a nu-și "pierde" sufletul (Mt.4, 8-10), zicând: "Piei Satano!" Să fi fost Mântuitorul atât de naiv încât să uite că suntem doar niște reptile evoluate la stadiul uman de viață care, tocmai din dorința de a ne prelungi cât mai mult posibil târâșul, suferind și bolnăvicios, dorim să devenim roboți? Învierea Lui ne arată însă contrariul! Eu, Adam, cel vechi în zile, am trăit sute de ani! Și, deși mi-am dorit, nu am câștigat lumea. Nu vă amăgiți, nici voi nu o veți câștiga. În schimb, riscați să vă pierdeți (și) sufletul. Trupul, după cum observ, l-ați pierdut deja cei mai mulți dintre voi. Se pare că nu știți sau ați uitat, ori nici nu vă interesează faptul că "sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?" (1 Cor. 3,16), că faceți parte din Trupul Lui, Biserica. Lumea voastră a devenit una a profanării!
Nu aș vrea să acuz știința postmodernă de plagiat, dar faptul că vrea să introducă în trupul uman tot felul de implanturi electronice, să-l hrănească cu un surplus de energie creată (poate chiar demonică), pentru a-i mări durata de viață, nu este o idee originală, dar e pervertită la maxim. Creștinismul, însă, e infinit de generos: energia care ne locuiește și sfințește trupurile este necreată, este divină. Uitați-vă la moaștele sfinților! Și la minunile pe care acestea încă le fac! Îmi este greu să cred că peste o vreme, postcreștinii vor face cozi la viitoarele temple smart pentru a săruta vreo mână bionică sau vreun os marca Terminator X. Dar se pare că la voi, acolo jos, orice e posibil!
În pustia Carantaniei, un Om, Adam cel nou, l-a învins pe diavol împreună cu toate ispitirile lui. A transformat pustia în Rai mântuitor. Altuia, unui tâlhar, i-a lăsat trupul pe cruce, dar pe el l-a dus în Împărăția Sa. Un altul, ne- sau semi-om, un Android iluminat, la propriu, va răspunde afirmativ provocării celui rău, transformând cosmosul (frumosul) întreg într-un pustiu al urâciunii. Acesta va lăsa materia electronică pe cruce, iar sufletele le va duce..., unde? Din păcate, va avea și el "îngerii" lui, care vor veni să-i slujească!
