* Învățătura creștină ortodoxă a fost nedespărțită de poporul nostru în tot trecutul lui zbuciumat. Ea a fost un far luminos în calea dezvoltării sale spirituale. Ea nu este de ieri sau de alaltăieri și nici nu este o credință de import, ci este de la apostoli și de la urmașii lor, curată așa cum a ieșit din gura lui Hristos. Tocmai din acest motiv, această credință este Legea noastră de viață. Ea a mângâiat poporul care, în vremuri vitrege, spune: “Iar locului ne ținem, / Cum am fost, așa rămânem”. În Biserica Strămoșească, s-a păstrat graiul și ființa poporului nostru ca într-o cetate neînvinsă. Biserica străbună l-a ajutat să-și îndeplinească idealul de unitate națională și de libertate, i-a dat sprijin și mângâiere. Biserica străbună era pentru înaintași “Mama spirituală a neamului românesc” - după expresia marelui poet Mihai Eminescu. Viețile sfinților noștri constituie un izvor de învățătură curată pentru desăvârșirea vieții noastre duhovnicești și pentru o trăire autentică în Duhul Evangheliei. Păstrând credința ortodoxă, asemenea lor, împlinim testamentul înaintașilor și urmăm exemplul moșilor și strămoșilor noștri. Privind la Sfinții ardeleni care și-au dat viața pe altarul credinței străbune, se cuvine și noi să fim cu aceeași dragoste și același spirit de sacrificiu pentru Biserică, pentru Legea românească, pentru glia și poporul din care facem parte. Pe marea învolburată a vieții, pe arena existenței pământești, credința ne dă reazem, sens și bucurie: “Când valurile amenință, / Ca să scufunde luntrea mea / În tine, sfânta mea credință, / Mă sprijinesc de-a pururea” (Sf. Ioan Hozevitul).
***
* Noi, creștinii, mărturisindu-L pe Domnul Iisus Hristos, ne umplem de har, agonisim Duh Sfânt, ne unim cu Dumnezeu. Această unire nu începe după moartea noastră, ci chiar de la începutul acestei mărturisiri. Acesta este obiectivul vieții creștine. Pentru aceasta am fost creați de către Dumnezeu și răscumpărați de către Fiul Său preaiubit. Sfântul Grigore de Palama spune că: “nimic nu este mai presus de sălășluirea și de arătarea lui Dumnezeu în noi”. Cei curățiți de patimi, cei care tânjesc după desăvârșire, pot să vadă slava lui Dumnezeu în trupurile lor încă din această lume. Desigur, aici vedem “ca prin oglindă, în ghicitură”, iar în cer vom vedea “față către față” (I Corinteni 13, 12). Acum, pentru noi, timpul este scurt, iar veșnicia lucrurilor divine și glorioase este aproape. Noi, credincioșii, trebuie să umblăm în lumina acestei slave “până este ziuă” (Ioan 9, 4). Un glas ne spune: “Priviți în sus” (Miheia 7, 7). Noi avem, chiar în veacul acesta, arvuna moștenirii. Înfruntând încercările de aici, avem de pe acum pârga bucuriilor și binecuvântărilor eterne, care sunt partea noastră. Nădejdile noastre nu se mărginesc la tristul orizont al acestei lumi. Credeam aceasta, fiindcă înainte de moartea Sa, Domnul a spus: “Părinte, vreau ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17, 24).
***
* Astăzi, milioane de oameni acceptă ziua de 1 ianuarie drept începutul Anului Nou, indiferent de religie, de neam sau de limbă. Ei își trimit ilustrate cu “doriri de viață lungă și un nou an fericit”. Desigur, majoritatea îndeplinește această datorie doar ca pe un obicei, fără nicio considerație filosofică sau metafizică privind semnificația misterului pe care îl numim timp. Fericitul Augustin afirmă: “Când nu mă întreabă nimeni ce este timpul, eu știu ce este; iar când vreau să-l lămuresc, atunci n-o mai știu”. Ca umbra și ca visul, așa dispar anii vieții noastre. Ca fulgul de zăpadă ce se leagănă mlădios în căderea-i lină și care se topește în stropu-i de apă, așa se topește viața noastră în negura trecutului și în oceanul veșniciei. “Trece viața noastră și ne vom duce” (Psalmul 89, 12). Trecerea timpului nu poate fi oprită, fie de cei mai puternici dictatori ai națiunilor, fie de ingeniozitatea omului sau miracolele științei moderne. Timpul nu are milă de nevinovăția copiilor, sau de frumusețea tinereții sau de puterea omului matur, și nici nu dă atenție poziției sau bunăstării omului. Totul, în timp, se ofilește, moare totul, în timp se degradează, totul în timp se distruge. De aceea scriitorul Ecclesiastului exclamă: “Deșertăciunea, deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Ecclesiast 1, 2). Iar Sfântul Tihon spune că “viața noastră nu este altceva decât o neîncetată apropiere de moarte”.
Din volumul “Hristos, salvarea noastră”
