Doamna ANA HOȚOPAN (Hoczopán Anna, în actul de naștere) este lector la catedra de limba și literatura română din Seghedin. Domnia-sa s-a născut în comuna Mikereki, apreciată drept cea mai mare și mai românească așezare de pe întreg teritoriul Ungariei. Părinții săi: mama-casnică, tatăl-șofer, au hotărât să-i dea fiicei lor, ca preocupare esențială în viață, misiunea de a duce mai departe făclia românismului din Ungaria, atât cât a mai rămas din el. Așa s-a dedicat ANUȚA (cum îi spun cei dragi de acasă) studierii limbii sale pretutindeni, limba marelui Eminescu.
- Vorbiți, frumos, fluent românește și este firesc, pentru că sunteți cadru universitar, predați limba și literatura română. Cum ați ajuns, totuși, la această performanță?
- Am făcut școala românească la Mikereki, dacă se poate numi școală românească cea din Ungaria, apoi Liceul “Nicolae Bălcescu” de la Gyula, care nu este un liceu în sensul liceelor pentru minorități din Ardeal. Aici, la noi, în Ungaria, se predau doar câteva ore de limba și literatura română. Când eram elevă la acest liceu se preda numai literatura română și gramatica. Nimic altceva în limba maternă.
- Acum e altceva?
- Nu. Tot așa. Se predă un fel de civilizație românească.
- Deci, la sosirea la facultate, în București, erați cam pe nicăieri, din punctul de vedere al limbii materne.
- Da, pentru că eu, acasă, am învățat graiul micherechean, un grai crișan, foarte arhaic, ce nu mai corespunde cerințelor moderne de comunicare. De aceea și noi, acasă, cu mama și cu tata, vorbeam tot ungurește.
- Dar spuneați că sunt români.
- Da, dar nici ei nu cunoșteau limba română, decât tot graiul acela vechi, fiindcă n-au făcut școala în românește. Româna au deprins-o și mai târziu, prin intermediul Bibliei de la predicatorul baptist. Ca urmare, limba și literatura română le este greu accesibilă românilor din Ungaria.
- După părerea dvs., câte suflete numără minoritatea românească din Ungaria?
- Aproximativ 20.000. Eu, însă, cred că suntem mult mai mulți, dar majoritatea s-au ungurizat, mai ales prin satele din Bihor. În județele Bichiș și Csongrád se păstrează românitatea.
- Atunci, minoritatea română, încotro?
- Se împuținează pe zi ce trece. Este o scădere destul de rapidă, zic eu, și nu cred că peste 30-40 de ani va mai fi picior de român în Ungaria. Poate, doar fiica mea, care este pur româncă, dar cu sentimentul apartenenței la o minoritate.
- Ce limbă vorbește fiica dvs., pe care am înțeles că o cheamă Rebeca? Cum este înregistrată în certificatul de naștere?
- Cristea Rebeka. Vreau să vă spun că eu sunt căsătorită cu un bucureștean. Deci, noi, în familie, vorbim românește. Deși vorbim doar românește cu copilul, acesta înțelege absolut tot, dar nu ne urmează sfatul. Doar atunci când nu știe un anume cuvânt în limba maghiară, dar l-a auzit de la noi în românește, atunci îl introduce în frază, ca atare, adică, în românește.
- Unde sunt concentrați românii și aproximativ în câte localități?
- În circa 10-15 localități. Mikereki, apoi Kitikáza etc.
- Cum stați cu drepturile?
- Așa cum bine știți, la noi, în Ungaria, minoritățile n-au reprezentanți în parlament. Cât despre autoguvernarea, de care se vorbește atât, vă spun sincer, nu pricep care îi este profilul, dar nici rostul.
- Școlile, grădinițele...?
- Sunt și de unele și de altele, evident puține la număr. Problema este că la noi, în majoritatea școlilor, limba română se predă ca limbă străină, pentru că, din păcate, copiii noștri, majoritatea, nu știu limba română când vin la școală sau la grădiniță.
- Când se întâlnesc pe stradă doi români, ce limbă vorbesc?
- Nu pot spune exact, pentru că eu nu trăiesc între ei. Dar dacă eu mă întâlnesc cu un micherechean vorbesc neapărat în dialect. Dacă mă întâlnesc cu unul din Cenadul Unguresc, unde nu este cunoscut graiul nostru, dar vorbesc o limbă mai îngrijită românească, cu el vorbesc o limbă mai îngrijită românească. Dacă mă întâlnesc cu un prieten care vorbește românește, vorbesc ca atare.
- Dar oamenii obișnuiți, ai locului?
- Pe vremea când eram copii sau elevi vorbeam mai mult ungurește când ne întâlneam în autobuz sau pe stradă, pentru că era foarte greu să mărturisești că ești român. Însă ceea ce observ la generația de până la 18 ani este că ei vorbesc cu mai mult curaj dialectul micherechean, oriunde se întâlnesc. Deci, nu mai au reținerea pe care am avut-o noi în anii '70.
- Au loc căsătorii mixte la dumneavoastră?
- Foarte multe.
- Aceasta ce ar însemna?
- Va duce la asimilarea totală a românilor, așa cum am arătat de altfel.
- Aveți maghiari în familie?
- Ambele mele cumnate sunt unguroaice și de aceea nepoții mei nu știu românește. Totuși, mi se pare interesant faptul că intelectualitatea română de la noi face ceva eforturi pentru a-și învăța, cât de cât, copiii românește. Fratele meu, care trăiește în căsnicie mixtă (nevastă-sa nu știe deloc românește), a încercat să învețe copilul în limba română, vorbind cu el numai românește, însă, din păcate, n-a avut rezultat.
- Deci, perspectivă sumbră a minorității române.
- Exact.
- Se spune că românii din Ungaria sunt predispuși la asimilare. Care ar fi cauzele?
- Poate pentru că nu sunt prea atașați de România, de românii din România, din mai multe motive. Să le spunem?
- Vă rog!
- În primul rând, pentru că românii din România vorbesc o limbă pe care ei nu o înțeleg întotdeauna. Degeaba dai copiilor noștri cărți de povești în limba română, pentru că nu le pot citi. Zic ei, sunt atâtea cuvinte “furcsa”!
- Ce înseamnă furcsa?
- Adică, ceva neobișnuit. V-am redat din motivația lor. Pe de-o parte, este limba, apoi, românii din Ungaria sunt foarte împrăștiați, ei nu trăiesc în zone compacte, sunt foarte răsfirați. Ei sunt permanent în contact cu vecinul, cu școala, cu o altă limbă.
- Când vorbeați de 20.000 de români, v-ați referit la românii din toată Ungaria?
- Evident, din toată Ungaria. Fostul regim dictatorial din România, de asemenea, ne-a fost defavorabil. Apoi, să fim sinceri, nici românii nu ne-au recunoscut pe noi.
- De exemplu?
- Până în decembrie 1989, România nu prea și-a recunoscut minoritățile de peste graniță și nici nu s-a interesat pentru drepturile lor. Pe cale culturală a făcut ceva, dar foarte puțin. Noi am venit aici să facem studiile, dar nu era o legătură directă, între așa-zisa țară-mamă, deși noi niciodată n-am considerat România ca țară mamă. Noi, românii din Ungaria, aparținem poporului român cultural, dar nu avem acest sentiment ca stat.
- Această optică s-a schimbat în ultimii ani? Guvernul maghiar vă stimulează în păstrarea identității?
- Eu cred că din ambele părți se poate constata o schimbare. Bunăoară, dacă aș dori să întemeiez o fundație pentru ca elevii să învețe cât mai bine limba română, imediat aș primi fonduri etc. Dar eu cred că aceste bune intenții sunt puțin întârziate. Lucrul acesta trebuia făcut cel puțin cu 30 de ani în urmă. Același aspect este valabil și pentru România. Deci, putem veni la conferințe, putem publica ceea ce până acum era exclus, putem lua contact cu oamenii de aici, primim foarte multe ajutoare, mai ales cărți, reviste.
- Deci există o deschidere din partea României la nivel guvernamental sau de asociații?
- La toate nivelurile.
- Se face mereu comparație între minoritatea maghiară din România și, în contrapartidă, cu cea a românilor din Ungaria. Nu credeți că ea e cam forțată?
- Este absolut forțată, din mai multe motive. În primul rând, noi avem o altă istorie decât maghiarii din Ardeal, adică un alt trecut.
- Trecutul poporului român?
- Da, dar noi am ajuns pe acele meleaguri prin colonizare, în timpul reginei Maria Tereza, deci pe la 1700. Noi, românii micherecheni, avem documente clare, câți am venit, de unde am venit, cât pământ am primit, cine a fost preotul etc. Așa au și celelalte comune din jur. Eu nu sunt istoric, dar am făcut cercetări până la românii de azi din Ungaria. Știu că sunt români peste tot și în Slovacia, dar nu am cunoștință cum au ajuns ei acolo! Pe la noi n-au mai fost sau, cel puțin, n-au lăsat documente.
- Un etnic român poate învăța istoria României?
- În Ungaria nu știu să se predea așa ceva, în afară de facultăți. Poate la liceu ceva, dar nu pot să vă spun. Poate dl. prof. univ. Petrușan e mai în temă. Pe vremuri, nu s-a predat deloc și cred că nici acuma. Noi am învățat istoria Ungariei.
- Se poate vorbi de o toleranță ungurească, cum vă împăcați, în general?
- Eu zic că foarte bine. Dacă noi, românii, am avut cu câțiva ani în urmă o reținere față de românitatea noastră, n-a fost vina populației ungare. Puteai să fii român. Eu am fost întotdeauna româncă, chiar în perioadele mai grele, pentru că, poate, ca și alții, nu mi-am renegat originea din cauza politicii, a sistemului din România. Eu nu eram de acord cu ceea ce se întâmpla în România, dar aceasta nu schimba faptul că eu sunt româncă.
- Vă interesează veștile ce apar despre România?
- În Ungaria? Păi cum nu! Sigur. Cum auzim cuvântul România sau român sau pe cineva din România, ciulim urechile și ne bucurăm.
- Deci, nu vă este așa de indiferentă România. Cum este reflectată realitatea românească în Ungaria?
- Dumneavoastră sunteți ziarist, informațiile se mai și prelucrează, așa că adevărul nu-l pot ști exact. În ce mă privește, eu mai am cunoștințe pe la TVM, mă mai informez. Cât pot să-mi dau seama, cred că sunt destul de obiectivi.
- Ca români, ce mijloace de informare aveți la dispoziție?
- Radio regional, o oră și jumătate în fiecare zi, iar pe țară, o jumătate de oră zilnic. În fiecare săptămână, emisiune TV, aproximativ 25 de minute. Avem, de asemenea, reviste.
- Câte?
- “Izvorul”, o revistă de etnografie și folclor, apare de 2-3 ori pe an. O altă revistă, mai de specialitate - “Tradiția” - o dată pe an. Avem “Lumina” o revistă culturală, de 2 ori pe an. “Conviețuirea” este revista catedrei noastre și apare trimestrial. Avem “Noi”, o revistă pe țară, săptămânal.
- În librării găsiți cărți românești?
- La Budapesta, Szeged și Gyula sunt cărți pentru minoritari. Experiența mea a dovedit că nu prea se cumpără cărți românești. Majoritatea cititorilor români au biblioteci proprii.
- De unde procură cărțile?
- Din România sau din Budapesta. La Budapesta este o bibliotecă românească ce poate fi comparată cu bibliotecile din marile orașe ale României, plină mai ales de cărți apărute înainte de 1918. Aici avem arhivă multă și se pot face cercetări interesante.
- Cum vedeți evoluția relațiilor româno-maghiare?
- Am impresia că s-au schimbat în bine. Chiar și în Ungaria se simte o reducere a tensiunii între români și maghiari. Acest lucru l-am simțit și la București și la Târgu-Mureș.
- Cum vedeți și simțiți o călătorie în România?
- O călătorie în România este întotdeauna o satisfacție și o foarte mare încântare.
- Cunoașteți România?
- Am vizitat România în lung și-n lat, încă de când eram studentă la București.
- Ce impresii v-a lăsat?
- Ca relief, este splendidă. Acum, când veneam din nou spre Târgu-Mureș, priveam prin geamul mașinii și mereu îmi spuneam: “Doamne, ce țară frumoasă! Ce bucurie pentru noi că stăm aici câteva zile!” Eu zic că România este o țară nemaipomenită. Am cunoscut-o de când aveam 18 ani. Bucureștiul m-a șocat. Pe lângă că era dictatură, că stăteam la cămin, că era problemă cu circulația, eu m-am îndrăgostit de poporul român.
Și știți de ce? Pentru că am găsit aici multă căldură, pe care la noi, în Ungaria, în mediul urban (poate la sate mai există) nu am găsit-o. Aici am găsit mereu o sinceritate nemaicunoscută. Nu întâmplător m-am și căsătorit cu un român.
- Ce nu vă place la românii din România?
- Am impresia că sunt un pic mai boemi decât cei din Occident. Aș dori ca românii să fie mai de încredere. Dacă am stabilit o întâlnire la ora cinci, atunci la ora cinci să fie acolo! N-am ce să reproșez altceva. Românii au multă toleranță, bărbații sunt foarte politicoși cu femeile.
- Cum sunt îmbrăcate femeile din România?
- Sunt foarte elegante și foarte frumos machiate, tot timpul. Româncele sunt frumoase, ce mai încoace-încolo.
- Dar bărbații?
Și ei sunt frumoși, dar un pic mai neglijenți decât femeile.
- Să revenim pe teritoriul Ungariei. De ce în actele ungurești sunteți complet maghiarizată?
- Așa e în Ungaria. Mama s-a născut în 1933. A chemat-o Rafila, un nume neaoș românesc, dar în certificat, ei au scris-o RACHEL. Așa l-au tradus. Până acum 10-15 ani, în Ungaria nu se putea da nume ce nu erau pe listă, de exemplu mama mea dorea să-i dea numele de Ovidiu nepotului ei, dar nu s-a putut, întrucât pe listă era doar Ovidius. Acum, însă, se poate, dacă faci o cerere la Budapesta. Revenind la mine, eu sunt scrisă ungurește ANNA HOCZOPÁN. Așa e la noi, și românii nu-și mai fac probleme deosebite din aceste motive.
- Soțul dumneavoastră a plecat din România. Încă nu l-a ajuns din urmă maghiarizarea?
- Soțul meu e Cristea Călin și așa îi este numele și în Ungaria. În schimb, fiica Rebeca este înscrisă Cristea Rebeka. Numele de Cristea nu a fost maghiarizat.
- Colegul dumneavoastră și șeful de catedră, dl. prof. univ. Gheorghe Petrușan, cum este înscris în actele civile?
- Petrusán György.
- Vă mulțumesc!
