La 11 aprilie 1905 se năștea Attila József, considerat cel mai mare poet modern maghiar. Avea să moară disperat, peste 32 de ani, abandonându-se în fața unui tren marfar. Nu împlinise nici măcar vârsta cristică…
Prin talentul său uriaș, el aparține întregii lumi. Poate, ceva mai mult decât altora, ne aparține și nouă, românilor. „Cumană era mama, iar tatăl meu secui / Român pe jumătate sau poate pe de-a-ntregul" scria în una dintre poeziile sale cele mai cunoscute, „La Dunăre", cea care conține vizionarele versuri: „... în mine sunt de-a valma - slavi, turci, români, tătari - / în inima aceasta, trecutului datoare / cu-n viitor mai blând, contemporani maghiari!".
Că tatăl său a fost român dovedește al său „Curriculum Vitae" în care se poate citi: „M-am născut în 1905 la Budapesta și sunt de confesiune greco-oriental (greco-catolic). Tatăl meu, József Aron, a emigrat când aveam trei ani (...) O ajutam pe mama, o sărmană spălătoreasă, cum puteam. Vindeam apă la cinematograful Lumea. Furam lemne și cărbuni din gara Ferencváros, ca să avem cu ce aprinde focul. Făceam moriști de hârtie și le vindeam, înfipte cu un bold în vârful unui bețigaș, copiilor mai cu dare de mână. Căram coșuri și pachete în hala pieței și câte și mai câte". Avea doar nouă ani.
La 17 ani a început să scrie poezie. „Treceam drept un copil minune, dar nu eram decât un orfan", constata cu amărăciune. A devenit, firesc, un om de stânga și a fost prigonit de regimul fascistoid al Ungariei interbelice.
A fost umilit, a suferit de foame, de frig și de lipsă de dragoste.
Femeia care l-a înțeles poate cel mai bine a fost ultima sa iubită, cea care l-a îngrijit până la moarte, Florika Kozmutza, o tânără de origine română, învățătoare la o școală ajutătoare pentru copii handicapați, care va deveni strălucit profesor universitar și membru al Academiei Ungariei.
Cu un an înainte de a se sinucide, în decembrie 1937, Attila József a scris o poezie tulburătoare: Mi-e inventarul gata: „De la-nceput m-am bizuit pe mine - / când n-ai nimic, nu-l costă mult, vezi bine, / pe om. Oricum, deloc mai mult ca pe-o jivină / ce pe vecie va să piară, fără vină. // Chiar frică de mi-a fost, nu m-am clintit - venii pe lume, / m-amestecai dar îmi făcui și-un nume. / Dădeam cum mi se da, c-așa mi-e firea, / cine-mi da gratis, îmi primea iubirea. / Lăsam femeile să creadă - fie ! - / că m-amăgeau: să aibă-o bucurie. // Am curățat vapoare, știam parâmei rostul, / iar printre domni deștepți făceam pe prostul. / Și am vândut moriști și pâine și ziare / și cărți și versuri - ce se cerea mai tare. // Nu-n blândul ștreang, nu-n lupte glorioase - / în pat, sper, vor sfârși aceste oase. / Ce-o fi, o fi - mi-e inventarul gata. Basta! / Eu am trăit - și alții au murit de boala aceasta!"
A fost pentru poezie ceea ce a fost Béla Bartok pentru muzică.
Tardiv, peste o jumătate de secol, ca recunoaștere a valorii sale, 11 aprilie, ziua sa de naștere, a fost proclamată în Ungaria „Ziua națională a poeziei", iar în anul 2005, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui, a fost declarat de către UNESCO „Anul Attila József".
N.R. Suntem curioși dacă vreuna din publicațiile maghiare locale și-a adus aminte de acest mare poet al epocii.
