INIMI DE FOC - EROINELE ROMÂNIEI (I)

Distribuie pe:

Respectul față de femeie reprezintă, în primul rând, respectul față de viață, căci fără femei acest dar divin nu ar putea să existe. Femeia pare condamnată a fi neînțeleasă pe deplin și insuficient iubită, pare a rămâne în fața oricui și, de multe ori, chiar și în fața ei, un mister nedeslușit, pe deplin. Căutând în femei frumusețea, gingășia și iubirea, de multe ori, femeilor li se trec cu vederea dârzenia, curajul și chiar spiritul de sacrificiu. Puține femei sunt conștiente de puterea pe care o au și, în general, când este vorba despre ele, necesitatea de bază ar fi descoperirea încrederii în ele și asigurarea cadrului în care să își dezvolte și să își afirme profunda capacitate de abandon în spiritul unei idei nobile. O femeie puternică nu este cea care dă dovadă de abilități bărbătești, nici cea care își suprimă tendințele iubitoare și nici cea care se revoltă împotriva subestimării. Puterea unei femei vine din echilibrul tuturor calităților unice desăvârșite în ea. În cele mai vechi legende ale lumii, femeile aveau puterea și iscusința de a lupta pe picior de egalitate cu bărbații, având, în același timp, grijă de copii.

România își are propriile povești și legende despre femei puternice care au luptat cot la cot cu camarazii lor. Unele sunt povești cunoscute, altele mai puțin cunoscute, dar toate vorbesc despre un spirit de sacrificiu rar, despre dragostea de Patria străbună, mai presus decât însăși viața, despre urmărirea idealurilor naționale cu înverșunarea și abandonul desăvârșit al celei care a fost înzestrată cu darul de a crea ea însăși viață. Este bine cunoscut faptul că, de-a lungul istoriei, femeile au întâmpinat rezistență din partea bărbaților, când a venit vorba de implicarea lor în conflicte armate, dar, cele care au reușit să se impună, au demonstrat că și-au meritat locul și că, de multe ori, au schimbat cursul evenimentelor la care au luat parte. Biserica noastră zice că bărbatul este lucrătorul dinafară, iar femeia este grija dinăuntru. Cu toate acestea, femeia nu a rămas doar cu grija dinăuntru și bine a făcut, căci de mare folos a fost în vremuri de restriște.

Ne-am propus să ne oprim în cele ce urmează asupra destinelor câtorva dintre româncele care au lăsat urme adânci în istorie și să prezentăm pe scurt destinele pe care și le-au asumat încă din momentele în care au decis să se alăture bărbaților în eforturile de afirmare a identității naționale și nu numai.

Din vremurile strămoșilor noștri s-au păstrat informații privind implicarea femeilor în tensiunile armate, ceea ce înseamnă că ele au fost dintotdeauna umăr lângă umăr cu fiii, soții sau frații lor. Nume ca Bristena, fiica dacilor care, spune legenda, s-ar fi deghizat în bărbat pentru a lua parte vitejește la lupte alături de războinicii daci, Drușa, eroina Răscoalei de la Bobâlna din 1437, Anca Zin, căzută în focul Răscoalei din 1514, au devenit cunoscute românilor, chiar dacă la capitolul documentar, acea perioadă nu este pe deplin acoperită. Pe măsură ce traversăm însă secolul XVII și ne apropiem de prezent, datele istorice, completate de opere literare, creionează tabloul unei Românii care și-a crescut fiicele într-un spirit rar de dârzenie, curaj și devotament. Într-o evocare cronologică, ne vom opri asupra câtorva exemple din lungul șir al eroinelor noastre.

Maria Putoianca. Între ostașii lui Mihai Viteazul, fusese un căpitan peste măsură de viteaz și vestit: Căpitanul Putoianu, care a căzut răpus de un iatagan. Viteazul căpitan avea numai o fată, Maria, care îl iubea mai presus de orice pe această lume. Aflând de moartea tatălui său, în loc să îl jelească, fata și-a făcut o cruce mare, a zis cum se cuvine „Dumnezeu să-l ierte!", apoi îmbrăcă haine bărbătești și veni la oaste în locul tatălui ei, nutrind adânci dorințe de răzbunare. Pe câmpul de lupte lovea atât de strașnic cu paloșul, încât nu era păgân care să-i stea în cale. Într-una dintre înfruntări, Maria Putoianca a fost prinsă de turci și dusă la sultan. Uimit peste măsură de oșteanul care s-a dovedit a fi o fată și de îndrăzneala ei, cuprins încă de admirația pentru neamul care crește asemenea femei, sultanul a poruncit să fie eliberată. Dimitrie Bolintineanu descrie scena dintre Maria Putoianu și Mahomed,

în versuri care au rămas, peste timp, mărturie asupra curajului fetei: „Maria cade roabă. E dusă la Divan./ Acolo se prezintă superbului sultan./ E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!/ Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte./ E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;/ Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș./ Cum plană întristarea pe cugete senine!/ Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine./ - De ce-ai luat veștminte și arme de bărbat/ ca să te lupți cu turcii?sultanul a-ntrebat./ Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?/ Și a Mariei față mai rumenă se face./ - Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,/ voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort./ - Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare/ De n-ai ucis niciunul! La astă întrebare/ Maria îi răspunde: - Îți jur pe Dumnezeu,/ ucis-am numai nouă și mult îmi pare rău!/ Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată/ A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată./ Sultanul cu mirare pe fată auzi/ - Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!"

 (Va urma)

Lasă un comentariu