Dacă Germania s-a lecuit, sperăm pentru totdeauna, în Europa au mai rămas de serviciu două state agresoare. Este vorba de Ungaria și Rusia. Faptul acesta se vede după comportamentul față de vecinii pe care îi au, după încercările disperate de a schimba, în interesul lor, fața continentului prin acțiunile subversive, diplomatice și militare pe care le întreprind. Dacă Rusia lui Putin vrea să aibă la picioarele ei, conform Testamentului lui Petru cel Mare, întreaga Europă, Ungaria de azi a lui Viktor Orban, se vrea din nou mare de tot, ca pe vremea regelui de origine română Matei Corvin ( 1458-1490), când în urma unor cuceriri masive a ajuns stăpână pe sud-estul, centrul și Balcanii Europei. Un adevărat și imens imperiu, din moment ce stăpânea vreo șapte națiuni și de patru ori mai mult teritoriu, decât propria țară. Așadar, Ungaria Mare nu era altceva decât un imperiu, peste care s-au suprapus alte imperii. Îndeosebi cel otoman și habsburgic, ca în ultimă instanță, la 1867, prin acel concurs nefericit de împrejurări (Austria a suferit câteva înfrângeri succesive pe plan militar), Ungaria, a folosit cu abilitate momentul și, punându-i gheara în gât, a câștigat bătălia cu aceasta, obligând-o să o ia drept parteneră la cârma imperiului. Așa s-a format imperiul austro-ungar, sau Dubla Monarhie. Pentru o mai bună distincție, Austria și-a denumit partea ei Cisleithania, iar Ungaria-Transleithania, adică teritorii de-o parte și de alta a râului Leitha care le separa. Ungurii și politicienii unguri vorbesc cu multă mândrie despre Ungaria Mare, pe care o numesc regat, adică țară, dar se feresc să spună că în realitate este vorba de un imperiu, tot așa cum Transleithania de după 1867 a fost tot un imperiu.
Între aceste două entități teritoriale este o diferență mare. Țara reprezintă teritoriul locuit, din vechime, de un anumit grup etnic aflat numeric într-o majoritate absolută și căreia i se conferă numele acestuia: românii-României; bulgarii-Bulgariei, ungurii-Ungariei, etc. Imperiul constituie un conglomerat de state format prin ocupație, dintr-unul dominant și altele dominate, conduse de un împărat. Cu alte cuvinte, Ungaria Mare a secolelor XI-XV, și apoi Imperiul austro-ungar de după 1867, nu pot fi înscrie decât în cea de-a doua categorie de formațiuni statale, adică în cea a imperiilor, întrucât în componența acestui teritoriu, ungurii nu dețineau ca pondere nici majoritatea simplă, ei numărându-se mult sub 50 la sută din totalul populației acestuia, cu excepția spațiului de azi al Ungariei propriu-zise. Este un paradox faptul că înainte de a avea o țară, ungurii au fost risipiți într-un imperiu.
Așadar, atunci când cineva are în vedere refacerea Ungariei Mari, intenția se referă la reconstituirea imperiului și nu a țării, Ungaria, care de fapt ea
există, doar din 1918, fiind locuită majoritar de unguri.
Când au venit în Europa, la 896, evident, ungurii nu-și cunoșteau viitorul. El a depins nu numai de ei, ci foarte mult de condițiile locului, care, trebuie spus, erau destul de precare. Feudalismul, caracterizat printr-o puternică fărâmițare teritorială, după pofta unui feudal sau a altuia (în Germania de atunci funcționau 300 de stătulețe, iar pe teritoriul României o mulțime de voievodate, țări și ținuturi), a constituit un factor extrem de favorizant pentru cuceririle în forță, iar ungurii, organizați în hoarde, în jurul unei căpetenii, aveau această forță de penetrare. Drept dovadă, după o pauză de refacere în Câmpia Panonică, nu le-a fost extrem de greu să-i ia pe europeni, de la est la vest, bătându-i în serie, atât pe germani, cât și pe francezi, ajungând până la Oceanul Atlantic, după care s-au întors prin nordul Italiei. Lucrul acesta a fost posibil nu pentru că ungurii ar fi fost mai evoluați, ci, din contră.
Succesului în serie i s-a pus capăt în 955, în lupta cu germanii, la Augsburg, când au fost practic zdrobiți, situație din care n-au mai reușit să iasă nici în anii următori, fiind înfrânți atât de bulgari, cât și de bizantini, la 985. Pe cale să împărtășească soarta predecesorilor huni care, după o înfrângere în fața pecenegilor și moartea lui Attila (453) au dispărut în neant, ungurii au avut revelația sprijinului papal, care nu numai că i-a salvat de la pieire, prin încreștinarea de la 1001, dar i-a transformat într-un vârf de lance împotriva vecinilor ortodocși, cu mandat de a-i cuceri și reconverti la catolicism, care devenise deja o religie în urma schismei de la 1054. De convertit nu prea au reușit, dar au reușit, în schimb, să transforme teritoriile acestor nații în zone de ocupație, cu un grad mai mare sau mai mic de dependență. Este vorba, desigur, de românii din Transilvania, de slavii din Serbia, Slovacia, Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, de locuitorii Ucrainei Subcarpatice de azi. Iată episoade extrem de importante din viața omenirii, în general, și a Europei în special, bine secretizate în seifurile Vaticanului, pentru că, scoase la iveală, ar răsturna multe din perceptele istoriei. Faptul că într-un moment atât de greu li s-a întins o mână tocmai din partea papalității guvernată nefast, la acea dată, de câteva familii bogate florentine, cu largi interese politice, ei au considerat gestul ca pe „un semn de la Dumnezeu", pe care și-au construit apoi întreaga filozofie de viață, un crez care mai stăruie și astăzi în mintea lor. Dacă hunilor le plăcea să spună că ei sunt „Biciul lui Dumnezeu", ungurii au trăit tot timpul cu încrederea că ei sunt „aleșii lui Dumnezeu". Supoziția a fost alimentată și de succesele pe care le-au avut după încreștinare, pe toate fronturile, cucerind, pas cu pas, cea mai mare parte a sud-estului și centrului Europei, ajungând de la cei 92.000 kmp, ce le definesc azi țara, la 368.000 kmp, cât a cuprins Transleithania, partea ungurească a imperiului din cadrul imperiului austro-ungar.
Iată ce spunea în acest sens, la 1937, istoricul maghiar Turnowski Sandor, în retrospectiva asupra dramei Trianonului, citat de către istoricul și scriitorul de etnie româno-maghiară, Francisc Păcurariu, în cartea sa „Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor": Una dintre multele dogme vârâte de-a lungul veacurilor în capetele mulțimilor a fost teoria supremației maghiarimii. Generații întregi au fost educate în ideea că supremația maghiarimii este un fel de lege a naturii, o hotărâre specială a lui Dumnezeu, care nu poate fi nicicând schimbată. Cine pune la îndoială această dogmă este lovit de anatema opiniei publice".
Acest crez a însoțit maghiarimea de-a lungul întregii sale existențe în Europa și se încearcă revigorarea lui . El nu numai că i-a obligat la solidaritate de idealuri , dar le-a conferit și un mit în virtutea cărora au acționat în relațiile cu popoarele supuse, pe care le-a privit nu numai cu dispreț și desconsiderare (vezi apelativul „budos olah" pentru români), dar și ca pe o materie primă, mai mult sau mai puțin valoroasă, pentru „fabrica de unguri", cu care să poată acoperi teritoriul întregii Ungarii Mari, pentru a-l transforma, astfel, din imperiu în țară. Evident, monstruoasa inginerie nu le-a reușit de-a lungul secolelor, dar ideea în sine nu i-a părăsit nici azi, socotindu-se în continuare, de drept, stăpânii acestor ținuturi, și deposedați „ pe nedrept" de Trianon.
Este totuși o enigmă (pe care istoricii ar trebui să o dezlege), faptul că teritoriile cucerite de către ei în perioada marilor succese ( sec XI-XV) și ajunse la apogeu sub Matei Corvin (1458-1490), sub denumirea generică de Ungaria Mare, au rămas într-un fel sau altul sub ocupația maghiară până la 1918, chiar dacă între timp statutul imperiului maghiar s-a schimbat, de la desființarea cu tot cu țară, la 1526, sub turci, și apoi încorporarea acestuia în imperiul habsburgic, la 1699, până la 1918. Această supraetajare de opresiuni a dejucat multe din planurile hungarismului, ca de pildă asimilarea completă a popoarelor ocupate, dar nu le-a anihilat. În consecință, ei consideră drept legitime, în ciuda oricărei evidențe, actele de extindere a vetrei lor peste vetrele altora, cerând acum, în plin secol al mondializării, readucerea acestor teritorii sub sceptrul unei noi Ungarii Mari. Ungarie mare, care să fim sinceri, nu știm nici cum ar arăta și nici la ce le-ar folosi, pentru că ea s-ar destrăma din nou, începând chiar din a doua zi de la constituire, și nimeni nu poate garanta că neliniștita Ungarie de azi ar supraviețui evenimentului. Sunt realități de care visătorii de himere nu vor să țină cont. Ceea ce se desprinde din întreg parcursul istoric al anilor de ocupație, fie că este vorba de români, de sârbi, slovaci sau croați,etc., este comportamentul arogant și disprețuitor al maghiarimii la adresa celor oprimați social și național. Iată un exemplu extrem de sugestiv. Atunci, la începutul Primului Război Mondial, când cancelarul Germaniei de la acea vreme îi cerea primului ministru Tisza Pista, mai multă moderație în asuprirea românilor transilvăneni, ai căror fii și părinți mureau pe fronturile Austro-Ungariei, acesta i-a răspuns astfel: „Ungaria întemeiată acum o mie de ani, prin cuceriri, a fost întotdeauna un stat național și oferă o anumită considerație pentru dorințele concetățenilor noștri ne-unguri". Ceea ce subliniază comentatorul acestui text sec și ironic este disprețul total al înaltului demnitar față de „concetățenii ne-unguri", cărora nici măcar nu s-a ostenit să le pronunțe numele, de români, în cazul de față.
Comportamentul actual al ungurilor este vădit subordonat unor astfel de filozofii și idei vechi de când lumea, dar readuse în actualitate, tocmai în speranța că zeii le vor surâde din nou. Deși Trianonul nu a fost altceva decât un semn, putem să-i spunem chiar divin, de trezire la realitate sau un tribut pentru păcatele strămoșești, se pare că, acum, într-o Europă din nou relaxată și mai ușor de abordat, se încearcă un gest similar cu al strămoșilor, care dacă atunci a mers, acum poate deveni sinucigaș. Ar fi nedrept pentru un popor destoinic, însă obsedat de o teamă ancestrală și care din dorința de a-și depăși condiția de „outsider", în încercarea de a face „carieră" în Europa, s-a dedat la multe excese în decursul istoriei, pe care, printr-o conciliere cu foștii oprimați, cărora ar trebui să le ceară scuze, și nu prin incitare, ar putea fi prescrise și consemnate, doar ca o aducere aminte, în registrul uitării al istoriei.
