BĂTRÂNEȚEA, O VÂRSTĂ A FERICIRII

Distribuie pe:

Bătrânețea este acel moment în care omul începe să se bucure de agoniseala de o viață, și să stea cu uimire, uitându-se înapoi, câte a fost în stare să facă în zilele pe care Bunul Dumnezeu i le-a rânduit pe pământ.

În acest context, am dorit, ca preot paroh, să marcăm un suflet care trece prin astfel de momente, azi, 12 aprilie 2019, când împlinește frumoasa și patriarhala vârstă de 95 ani.

Este vorba de buna noastră credincioasă, ȘOPTEREAN VIORICA. Deși mică, ca statură, dar deosebit de mare, ca om, ca și creștin. Îi dedicăm acest moment, pentru că dânsa este cea mai vârstnică credincioasă a parohiei noastre, un model de urmat pentru cei mai tineri, și nu numai. Un munte de om pot spune, plin de smerenie, recunoștință, mulțumire, credință, nădejde și mai ales un om care a și pus în practică toate virtuțile agonisite în cei 95 de ani de viață, deși încercările vieții n-au ocolit-o deloc.

Născută la 12 Aprilie 1924, în Cluj-Napoca, spune dânsa “în urma unei aventuri tinerești a mamei”, (mamă pe care o cunoaște abia la vârsta de 35 de ani), este dusă și lăsată la orfelinatul din Târgu-Mureș, de unde este luată de o familie din Iclandul Mare la vârsta de 2 ani și jumătate, pentru că “era foarte cuminte în orfelinat”. Aici a crescut foarte greu până la vârsta de 12 ani, dorind tot timpul să facă școală, să se poată realiza mai ușor în viață, lucru pentru care sacrificiul a fost mare, naveta la școală pe jos, vară-iarnă, câte 4 km, singură, reușind cu greu să termine 4 clase.

La vârsta de 12 ani contactează o boală a vremii, pe care dânsa o numește “friguri”, boală care o ținea țintuită locului până crizele treceau, indiferent de locul unde se afla sau cu cine era, dacă era cu cineva. A fost nevoită, după ce statul nu a mai contribuit financiar la creșterea sa, să-și câștige traiul muncind în familia adoptivă: la muncile câmpului, la creșterea animalelor etc.

La 16 ani, datorită greutăților încearcă să plece “în lume”, pentru un trai mai bun, dar nu reușește din cauza autorităților statului de atunci.

Cel de-Al Doilea Război Mondial o găsește în aceeași situație grea, fiind încredințată în grija și pentru a îngrijii o familie, unde trebuia să suplinească locul celor care au fost duși la război.

În 1945 se căsătorește în Fânațele Iclandului, ducându-și traiul aici până în 1969, când se mută în Cristești, tinzând spre un trai mai bun.

Ceea ce nu s-a putut face pentru ea, a încercat ea să facă pentru cei 8 copii ai săi, al nouălea decedând de mic, și anume, cu mari sacrificii să urmeze fiecare o școală pentru a le fi mai ușor în viață. Pentru aceasta, își aduce aminte cu câtă muncă reușea să asigure cele necesare tuturor, lucrând în paralel atât la Combinatul Azomureș, cât și la CAP, dar și acasă, croșetând din greu.

Împlinirea vieții i-au fost copiii, apoi nepoții, 15 la număr, dar și strănepoții - 16, urmați apoi de cei 3 stră-strănepoți.

Întrebată, la această frumoasă vârstă, ce părere are despre lumea de azi, răspunsul a fost unul cât se poate de simplu: “nu le mai place să lucreze”. Încă din momentul când am cunoscut-o, m-a fermecat simplitatea credinței sale, dar o simplitate ancorată în adevărata credință, cea trăită și nu neapărat cea teoretică. Îmi aduc aminte că la una dintre ultimile noastre întâlniri, întrebată fiind de mine, preotul, cum îl vede dânsa pe Dumnezeu, mi-a răspuns: “cât am putut, pe Dumnezeu nu L-am uitat, El m-a ferit de toate necazurile, și de fiecare dată când greutățile mă copleșeau, am plecat genunchiul la rugăciune și răspunsul a venit, într-un fel sau altul, din partea lui Dumnezeu. După o săptămână întreagă de muncă, abia așteptam duminica să pot merge la Biserică, unde nu mai simțeam nimic”.

Cred că în contextul în care anul acesta celebrăm satul românesc, astfel de tezaure vii sunt de neprețuit în mijlocul nostru. Tezaur care pentru cei mai tineri sunt adevărate izvoare de verticalitate, smerenie, credință, iar eu cred că deși ei, bătrânii noștri, sunt socotiți de unii poveri, ei sunt în realitate ancore de care să ne ținem, să nu ne pierdem în această lume atât de globalistă, în care persoana, individul în parte, nu mai are nici o valoare.

Din partea tuturor credincioșilor parohiei noastre, nu îi dorim decât zile binecuvântate de Dumnezeu, sănătate, răbdare și să păstreze același chip luminat pe care îl are de fiecare dată când ne întâlnim.

Închei cu dorința pe care și-a exprimat-o când a fost întrebată ce și-ar dori la 95 de ani. Răspunsul a fost direct: “când vrea Domnul să mă cheme la El, că eu sunt pregătită!”

Întru mulți ani fericiți, cu sănătate și binecuvântare, tanti VIORICA!

 

Lasă un comentariu