Cuviosul Pahomie, episcop al Romanului, ctitorul schitului Pocrov, era de loc din Transilvania, din ținutul Bistriței. S-a născut la 1674 în satul Gledin și a primit la botez numele de Petru. Părinții lui, “popa Iftimie și Ana” Pencu, duceau viață grea, muncind cot la cot cu sătenii, ca mai toți preoții români ortodocși din Transilvania, din vremea aceea.
Crescut în frica de Dumnezeu, tânărul Petru a ajuns să fie cu adevărat “iubitoriu de Hristos” și, câștigând “fierbinte și înfocată dragoste către Dumnezeu” și “voind după Evanghelie a viețui” - cum este scris în pomelnicul schitului Pocrov -, “a lăsat casă, părinți, frați, rude și celelalte” și, trecând munții, a ajuns la mănăstirea Neamț, unde a viețuit o vreme.
La un moment dat s-a întâmplat că a murit episcopul Lavrentie de la Roman, și era nevoie de un înlocuitor vrednic. Fiind nevoie să se găsească “un bărbat vrednic de acea treaptă, spre primirea scaunului și a bisericescului jug”, s-au adunat, din poruncă domnească, mitropolitul, episcopii și egumenii mănăstirilor. Și la acel sobor, boierii care nimeriseră la sihăstria lui Pahomie și se minunaseră de viața lui au vorbit cu căldură domnitorului Mihail Racoviță, cerând ca, în scaunul Romanului, să fie ales Pahomie nemțeanul, “liniștitorul de supt muntele Chiriacul”. Iar domnul și soborul s-au învoit, măcar că era tradiția ca în scaunul de la Roman să fie așezat episcopul de la Rădăuți. Și a fost adus Cuviosul din sihăstria lui și, fără să-i fie voia, l-au ales episcop la 18 decembrie 1706. Urmașii au socotit că “Însuși Domnul Dumnezeu nu l-au lăsat ca să șază el ca sub obroc, în acea pustietate, ci au voit a-i încredința lui păstoria oilor sale celor cuvântătoare, ca unui prea vrednic”.
Ca episcop, de la început, a fost aproape de păstoriții săi, “pe cei săraci miluind, pre cei scârbiți mângâindu-i și tuturor ajutându-le, dupre cât îi era prin putință”. La numai trei zile după hirotonie, a întărit și a înnoit așezământul “breslei mișeilor”, în care intrau săracii din Roman, pe care Ștefan Vodă cel Mare îi pusese sub oblăduirea episcopiei.
Deși era iubitor de isihie, de rugăciune și de carte, Episcopul Pahomie, bun gospodar și chivernisitor, s-a îngrijit și de nevoile materiale ale eparhiei sale. Astfel, el s-a străduit să redobândească unele drepturi mai vechi ale ei sau să capete altele noi de la domnitorii care îl prețuiau și care știau că părintele episcop “are multe cheltuieli venind cu trebile sfintei episcopii și cu ale țării, la Iași, după obicei”. Iar la judecăți și pricini, cu dreaptă cumpănă măsura, “cum scrie sfânta pravilă”, când judeca pe cei din “clirosul bisericii” ori breslele de prin târguri.
Mănăstirii sale de metanie i-a purtat o grijă deosebită. “Cu mare cheltuială și la vremile cele cumplite, precum Dumnezeu știe”, cum însuși spune în testamentul său, a refăcut acoperișul bisericii și al clopotniței și a înzestrat-o cu o catapeteasmă nouă, cu străini și jilțuri. Și acestea, în vremuri de mare tulburare, căci se arată în pomelnicul Pocrovului: “Ce nu ar fi făcut și cu câte nu ar fi ajutorat-o întru alte vremi mai ușoare? De aicea poate socoti oricine câtă dragoste avea spre soborul metaniei sale”. Încă și alte sfinte lăcașuri din Moldova și chiar din Transilvania s-au bucurat de ajutorul Cuviosului Episcop Pahomie.
Iubind în chip deosebit învățătura, el și-a agonisit multe cărți de slujbă sau de zidire sufletească, manuscrise sau tipărituri mai vechi, cumpărate sau primite în dar de la diferiți ierarhi. În dorința ca aceste cărți să fie de folos și altora, el le-a dăruit unor biserici sau obști monahale, îndeosebi mănăstirii Neamț și mai ales sihăstriei sale din muntele Chiriacu. Retrăgându-se din scaunul vlădicesc, a petrecut o vreme în liniște, rugându-se. De asemenea, o perioadă de timp a trebuit să pribegească, din cauza unor probleme.
Nevoindu-se mult, fericitul Pahomie a îmbrăcat, se pare, înainte de moarte, marea schimă sub numele de Pimen. Așa se face că pe un tablou cu chipul său, zugrăvit mai târziu - aflat la Pocrov - sunt înfățișați și sfinții săi patroni: ca mirean (Sfântul Petru), ca monah (Sfântul Pahomie) și ca schimonah (Sfântul Pimen). Cuviosul Episcop Pahomie a fost chemat către Domnul în anul 1724.
Socotit ca cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp, acest ierarh a fost, mai înainte de toate, un trăitor, un monah cu “smerită cugetare” și cu “înfocată dragoste pentru Hristos”, un conducător care, ca și nepotul său, Mitropolitul Iacob Stamate, fost și el viețuitor la Pocrov, a strălucit în Biserică prin sfințenia vieții. A iubit schimnicia, dar a unit, în cumpăna dreptei socotințe, rugăciunea cu munca trupului și a minții, în tradiția sănătoasă a străvechiului monahism românesc isihast, care, prin el și prin urmașii lui de la Pocrov, a cunoscut în acel început de veac al XVIII-lea o vădită înnoire. Iar roadele slujirii sale în Biserică n-au întârziat să se arate. Pocrovul a dat mănăstirii Neamț și altor așezări monahale, stareți vestiți și călugări cu viață îmbunătățită, care au avut rosturi însemnate în viața duhovnicească a Moldovei. Unii dintre ucenicii fericitului Pahomie au ctitorit schituri și sihăstrii cu rânduieli de trăire aspră, ca la Pocrov. Alții, nu puțini, au fost copiști care s-au ostenit “prescriind” cu râvnă și migală vieți de sfinți și cărțile de zidire sufletească ale Sfinților Părinți.
Strădaniile Preacuviosului Pahomie și ale ucenicilor lui au reînviorat viața monahală din Moldova, cu mult înainte de venirea starețului Paisie la Neamț. Lucrarea acestuia, în ogorul monahismului, nu s-ar fi putut împlini fără ostenelile Episcopului Pahomie și ale ucenicilor lui. De altfel, însuși cuviosul Paisie mărturisește că la noi, în “acest pământ de Dumnezeu păzit”... “a înțeles tainele adevăratului monahism și ascetism, a înțeles și a simțit mai adânc lucrarea binefăcătoare a rugăciunii”, că în țara noastră, în care vedea “unul din cele mai înfloritoare colțișoare ale lumii ortodoxe”, a cunoscut pentru prima oară pravila bisericească după rânduielile Sfântului Munte. În ogorul din vremuri străvechi arat, însămânțat și îngrijit de mulțime de nevoitori întru cele duhovnicești, cunoscuți și necunoscuți, unul din cei mai de seamă ostenitori se dovedește a fi fost preacuviosul și fericitul întru pomenire Pahomie.
Pentru viața sa desăvârșită, precum și pentru faptele sale deosebite din timpul vieții pământești, Episcopul Pahomie al Romanului a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind, astfel, cinstit ca sfânt, prăznuirea lui făcându-se în fiecare an, la data de 14 aprilie.
