* Regele Saul îl pizmuia foarte mult pe tânărul David, fiul lui Iesei, pentru că acesta era viteaz și se bucura de dragostea poporului. Pentru aceasta îl prigonea pe cel ce biruise pe Goliat, îl urmărea ca un lup fioros ca să-l omoare. Dar Dumnezeu îl ocrotea pe David și nu numai că-l scapă de multe ori din mâna prigonitorului, ci făcu așa ca însuși regele să cadă într-o cursă care putea să-l coste viața. Într-o seară, Saul cu oștenii lui, pe când îl “vâna” pe cel ce nu-i făcuse niciun rău, se adăposti într-o peșteră, fără să știe că în fundul ei se afla David, pe care îl căuta. Atunci au zis către David oamenii lui: “Iată, Domnul ți l-a dat în mână pe vrăjmașul care te prigonește. Ucide-l și scapi de năpastă”. Însă David a răspuns: “Niciodată nu-mi voi ridica mâna mea împotriva regelui, unsul Domnului”. Apoi, strecurându-se ușor până la locul unde dormea regele, îi taie o bucată de stofă din poala mantiei și o luă cu el. A doua zi, după ce ieșiră toți din peșteră, David se aruncă la pământ înaintea regelui și zise: “Stăpâne, Dumnezeu te-a dat în mâinile mele în peșteră. Iată, că am în mâini poala hainei tale, am putut să te ucid, dar n-am făcut-o. Încredințează-te că nicio răutate nu este în inima mea. Judece Domnul între noi, dar eu n-am greșit cu nimic împotriva ta; tu însă cauți să-mi răpui viața mea”. Atunci Saul, rușinat, a declarat: “Tu ești mai drept decât mine, iar eu te-am răsplătit cu rău... Domnul să-ți răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut cu mine astăzi! Și ridicându-și regele glasul, a plâns. Iertarea lui David a fost ca un foc ce i-a topit ura. Iar lacrimile erau mărturii despre puterea iertării” (I Regi 24). Să învățăm că fără iertarea aproapelui, rugăciunile noastre nu sunt primite la Dumnezeu: “Când vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre” (Marcu 11, 25).
+ + +
* Noi, oamenii, suntem făcuți să trăim în societate. Precum albinele se adună în roiuri și-și duc viața în cea mai strânsă conlucrare, așa și noi suntem zidiți ca să alcătuim o singură familie, compusă din frați, indiferent de culoarea feței, de vârstă, de rasă, de avere sau religie. De aceea, avem nevoie unii de alții. Însă un cuvânt supărător, o nedreptate, o ocară sau pagubă poate duce la mânie și la dezbinare, la certuri și dușmănii chiar între frații de sânge. În această situație, ar trebui să ne trezim din somnul neiubirii, conștienți că nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă nu ne iubim fratele și pe sora care-i vedem (cf. I Ioan 4, 20). În refuzul de a-i ierta pe frații și surorile noastre, inima ni se deschide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui ceresc. Religia creștină ne îndeamnă să fim buni și să trăim în dragoste frățească și să iertăm celor ce ne-au greșit.
+ + +
* Creștinul care caută să-L imite pe Hristos în viața și faptele sale dumnezeiești (cf. I Corinteni 11,1), stăpânindu-și toate pornirile trupești, lepădându-se de cele deșarte, înfrumusețându-se cu cele mai alese virtuți, ajunge la o adevărată comuniune cu Hristos. Împlinind voia lui Dumnezeu, poate ajunge la ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numește “unirea cu Hristos, prin predarea noastră Lui, din iubire”. Acesta e “muntele cel sfânt” al desăvârșirii, pe care aflându-te, poți să guști pacea deplină cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu semenii. Dacă spunem lui Dumnezeu cu toată puterea “da”, dacă ne abandonăm Lui, dacă dorim cu adevărat să-L lăsăm să lucreze în noi, El ne va face sfinți, pentru că El e sfânt (Levitic 19,2). Putem să trăim Fericirile Evanghelice și modelându-ne după chipul lui Hristos, noi putem gusta paradisul încă de pe acest pământ.
Din volumul Hristos, salvarea noastră!
